Prin '86-'87, cand incepusem eu sa "dau cu pumnu' ", ai mei nici n-au vrut sa auda de-asa ceva. Ceausescu, teama, etc. Prin '95 renuntasem si la viata pe mare, in timp ce altii dadeau bani grei sa se imbarce.
Tot prin '95, venisem de la un stagiu tehnic din Belgia. Il cunoscusem acolo pe unul din oamenii care mi-au dat o imagine deosebita a vietii. Se numea Hisashi Nakamura, era maestrul conducator al unei scoli de budo. Sam si Jean isi aduc aminte bine momentul, eram marcat.
Dupa cateva demonstratii tinute de mine prin tara, taica-meu, uitandu-se la inregistrari, ii spune maica-mii, vizibil mirat:
- Ba, sa vezi ca asta al nostru o sa faca ceva cu sportul asta al lui! Era prima data cand incepea sa creada in ce fac. Dupa vreo 3 luni, murea. Ne-am despartit certati. Dupa alte 6 luni, plecam in Franta. Nu voiam sa mai aud de nimic de pe-aici.
Acum 7 ani, moare maica-mea, dupa vreo 4 ani de suferinte inimaginabile. N-am facut aproape nimic s-o ajut, eram un bou. A trebuit sa moara in chinurile alea, ca sa inteleg ce inseamna sa lupti.
Am sa termin cursa, am s-o termin, grijania mamii ei!
Na, ca sa ma mai intrebati de ce ma duc acolo...
