... I'am coming, my love, I'am coming...

gom jabbar propriu

Intr-un mod tare ciudat, ruinele cetatii nu i se mai pareau deloc prietenesti, ca in anii trecuti. Se simtea ca un copil ratacit, neajutorat. Ajunse acolo, in zona sacra, cam pe la pranz. Era cumplit de obosit, nu dormise ultimele trei nopti, desi chiar isi propusese sa se odihneasca mai mult inaintea testului. Zambi amar: pai doar nu era sa vin aici odihnit si pregatit, nu? Zambetul se transforma in rictus: daca nu sunt pregatit? daca nu-l trec? Aproape instantaneu, ii veni in minte Hannya: sa nu ma tem. Frica ucide mintea. Frica e moartea marunta... Respira adanc de cateva ori si se mai linisti. Astepta testul asta de un an. Sau poate testul il astepta pe el... Prietenul lui, M, il intrebase inainte sa plece in munti, cum o sa stie daca l-a trecut. Pai e simplu, ii raspunse, am sa ma intorc... Stia ca nu glumeste.
10001. Zece mii una taieri... zece mii de neputinte, nopti, lacrimi si-a zecemia una speranta... Asta era testul. In vechime, luptatorii erau supusi acestui test si, celor care il treceau, li se dadea dreptul de-a renaste. Era un mod de a-si rascumpara din pacate. Si Thawad avea multe pacate. Thawad voia sa renasca. ... I must not fear... Fear is the mind-killer... Incepu sa se dezbrace incet, incet, de parca incerca sa amane cat mai mult momentul in care urma sa intre in joc. Pe drumul de venire, isi aminti ca fusese intrebat cine-l obliga sa faca asta. Nu pot altfel, raspunse... Isi lega centura, era imbracat in alb, aproape ca nu se deosebea, asa cum statea in zapada din cetate. Cerul era greu, ninsese pana sa ajunga el acolo. Macar un pic de soare, macar o speranta, trebuie... Era singur, in mijlocul templului din care nu mai ramasesera decat stalpii de lemn. Se uitau la el tacuti, ca niste martori muti la renasterea lui ... fear is the little-death that brings total obliteration... Zapada ii ardea talpile goale, stia ca peste ceva vreme n-o sa si le mai simta, era un soi de abandon, urma sa renunte usor-usor la parti din trupul lui, pana nu mai ramanea decat el... Stalpii de lemn asteptau. Isi scoase lama din teaca si, la vederea ei, nu se mai simti asa de singur. Umma fusese mereu langa el. La urma-urmei, era cea care-l tinea in picioare. stranse manerul in maini si-l saruta. Makhtub... Daca m-ai adus aici, n-ai sa ma inseli tocmai acum... I will face my fear, I will permit it to pass over me, trough me... Ichi !! Prima taiere... Primul pas... ce-a fost greu a trecut, acum trebuie doar sa le termin, de-acum nu-mi mai apartin...
In ultimele doua ore, cerul dadea semne c-ar vrea sa nu mai ninga. Era o liniste ucigatoare, doar Thawad mai striga uneori, cu o voce de demon... Yoooosh!!! Inca un pas, inca o noapte... Stalpii de lemn il strangeau de gat, aproape ca-l opreau fizic din miscare, spuneti ceva, blestematilor, spuneti ceva!! Facuse cam cinci mii de taieri, inca nu obosise, stia ca oboseala urma sa vina mult mai incolo. Numai ca incepea sa simta ceva ciudat, din ce in ce mai des: de ce fac asta, de ce? Intrebarea il urmarea si el fugea de ea bezmetic, uitandu-se cu gura cascata la cer, in timp ce numara taierile, demonii ucisi... De ce faci asta? Stii ca n-ai nevoie de ea, n-are rost, nu ajungi nicaieri, nu-ti foloseste la nimic... Taceti, taceti, am sa va ucid pe toate, spaime, umbre, lacrimi...

Il auzea pe Dhafer, cantand undeva in desert, nu te opri, mergi sau crapa... Ii aluneca o mana de pe maner, voia aproape organic sa se opreasca, un picior ii ramase in zapada refuzand sa mai plece de-acolo, stalpii erau mai aproape ca oricand de gatul lui, fizic nu mai avea aer... Trebuie sa raman lucid, lucid... sau ...poate ar trebui sa ma opresc acum, n-are niciun rost. Si, in acea secunda, cand vru sa renunte, il auzi. Isi repezi privirea sus, in varful fagului din dreapta lui si-l vazu: corbul venise. Instantaneu il podidira lacrimile. Corbul mai carai de doua ori si se muta putin mai incolo. Corbul asta venea de 11 ani acolo. Pur si simplu venea. De fiecare data, singur. Thawad era uluit. Uitase ca de fiecare data cand voia sa renunte, corbul ala aparea acolo. Isi scoase piciorul din zapada, si reincepu sa taie... Isi aminti cum odata, isi taiase o lacrima, ...and when it has gone past, i will turn the inner eye to see its path... where the fear has gone, there will be nothing... Mai avea putin... trecusera vreo patru ore deja. Nici nu vazuse ca, undeva in spatele lui, iesise soarele. Statea in genunchi taind frenetic, 9901, mai am doar o suta, ultima suta, trebuie s-o fac in picioare... Ridica primul genunchi si, cand puse talpa in zapada, cazu. Demonii ma-tii, cati mai sunteti? Stranse si mai tare manerul si se ridica, soarele ii batea pe spatele gol, mari ritmul fara sa vrea, pur si simplu se lasase in voia Ummei, aproape ca nici nu mai taia el... Si-o asculta pe ea cum il conduce printre stalpii care incepeau sa se deschida in fata lui. Era liniste, doar Thawad gafaia si strangea din dinti ... only I will remain... Zece mii de rugaciuni soptite, smulse din lama... In zborul sau, spiritul lui Thawad paru ca ia infatisarea unui batran, avea parul lung si alb, vedea deja poarta de lumina si-l auzea din nou pe Dhafer, profesorul lui: totul in jurul nostru e cerc, drumul catre armonie implica intelegerea acestui aspect, completarea reciproca, fuziunea. Nu poti intelege spirala daca n-ai curaj sa arzi cercul pe care-l strabati. Disciplina e acest cerc, Thawad, iar tu trebuie sa arzi complet, fara teama... only I will remain... Sa uiti toata dogma si sa renasti. Al 10001-lea genunchi ridicat... al 10001-lea inger nascut... Ai-uchi, prima si ultima taiere. Aici si acum. Umma dansa sublim, Thawad ardea, taia cu lacrimi in ochi, toate treceau una cate una prin el, peste el, pana la poarta celor zece mii una... yoooosh!!!
... era ramas in picioare inca de cateva secunde, plangea si radea in acelasi timp, inca era soare, ultima taiere o facuse strigand la cer cu gura cascata ca in Urletul lui Munch... Strigase cum nu mai strigase pana atunci si auzi cum ii raspund din padure toti stalpii aceia, toti martorii renasterii lui.
Cazu in genunchi cu fruntea in zapada, isi saruta lama si spuse, ragusit: de-asta... Multumesc, Umma...

... parintilor mei, acolo ...

... regulile stricte inalta fortificatii la adapostul carora, mintile inguste creeaza satrapii. Stare de lucruri periculoasa cand totul merge bine si, dezastruoasa in momentele de criza...

Bene Gesserit

amor timid -
un fluture saruta
o soparla verde

later edit:
multumim sayadinnei pentru poza

inutil

Pentru a doua oara in ultimele cateva zile, mi-au fost dejucate socotelile. Iar voiam sa scriu despre altceva si iar sunt nevoit sa schimb subiectul. Insa, natura cel putin ciudata a comentariilor unor onorati cititori ai acestui blog, mi-a confirmat, cu dezamagire, cateva lucruri de care m-am mai lovit, in trecut.
Acum ceva vreme, am fost invitat la Junimea, in Iasi, sa prezint cateva haiku si sa vorbesc despre acest gen de literatura. N-am spus poezie, pentru ca nu e poezie, dar asta e alta discutie. Cutuma in cadrul cenaclului era ca autorul sa citeasca doar lucrarea, urmand ca auditoriul sa comenteze si sa poarte discutiile aferente. Noaptea aia a fost cel putin uluitoare. Tot auditoriul, cu exceptia unui student, comenta cu o "competenta" uluitoare, haiku-urile, amestecand literatura cu zen-ul, cu mahayana si cu yoga-sutra. Toti erau siguri despre ce-a "vrut sa spuna poetul", toti afirmau idei de o certitudine naucitoare. Am rezistat vreo 2 ore, apoi m-am ridicat si-a spus ca rup cutuma. Nu mai puteam suporta sa vad cum o simpla imagine a unui ied in fata unui izvor, era interpretata absolut sigur ca fiind imaginea unui complex de-al meu din copilarie. ( da, erau si "psihologi" in auditoriu ). Rezultatul a fost pe masura. Pe la 3 dimineata, unii plecau suparati ca n-am vrut sa recunosc "veridicitatea" analizelor lor, altii inca incercau sa ma converteasca, prezentandu-mi citate din diverse carti. Studentul acela, m-a asteptat si m-a rugat sa mai vorbim cateva minute. Si am mai vorbit. Pana pe la 10 dimineata, la un vin fiert, extraordinara atmosfera. A fost singurul care mi-a atenuat senzatia aceea de etalare inutila, pe care mi-a provocat-o experienta in cauza.
Povestea mea din postul meu anterior mi-a reconfirmat ( ah si chiar n-aveam nevoie de reconfirmarea asta ) disponibilitatea noastra de-a face analize si de-a da raspunsuri, fara a asculta intrebarea. Incapatanarea noastra de-a purta discutii pe exceptie, in locul celor pe fond (cine stie, stie..). Forta noastra de-a face sabaki in fata adevaratului subiect, in favoarea unor comentarii sterile, fara a construi ceva.
Acum ceva timp, vorbeam cu Roxana si-am constatat amandoi, cu durere, ca astazi, cei mai multi oameni, in goana lor dupa razboi, vor a darama, fara sa puna ceva in loc. Daca inainte, tinerii se razboiau manati de un sentiment de prospetime, acum constatam ca ideea constructiei e deja caduca. Ne batem doar ca sa ne batem, amestecand fondul cu forma. In timpul discutiilor cu un onorat comentator al povestii mele, am foat acuzat de-a dreptul ca nu vreau sa vorbesc despre mine. Ca filosofez, ca frec picioare de lemn. Si ca, daca nu-mi convine ca lumea comenteaza in jurul meu, sa m-apuc sa scriu intr-un jurnal, nu pe un blog. Apropos, exista modalitatea tehnica a moderarii/stergerii comentariilor, dar nici nu-mi trece prin cap sa fac asta, tocmai ca sa ne bucuram de diversitatea de idee.
In fapt, motivul pentru care scriu -si pe un blog- este tocmai acela al constructiei. Tot cu Roxana am convenit ca as fi un arogant nesimtit daca as spune ca scriu doar pentru mine, doar ca sa dau afara ceva care ma apasa. Si ca, mai exista oameni pentru care cautarea ramane un oxigen de respirat. La un moment dat, Paler intreba cum ar fi un om, daca n-ar mai avea intrebari, daca ar fi aflat toate raspunsurile. Pai eu cred ca stim deja ca i se poate canta prohodul existentialist. Trist, trist rau ca unii nu se mai pot bucura...
Ce-ar mai fi de spus?

Later edit:
Mi-am adus aminte, citind unele comentarii, de Laura Gog ( iarasi, cine stie, stie )

Even later edit:
Ce stearpa a fost postarea asta, nu-i asa?

leapsa

Astazi era sa scriu altceva, imi venise sa scriu despre loialitatea unei prostituate, despre incredibila oaza de sinceritate pe care o poate intalni un om acolo unde nici nu-i trece prin cap. Dar, am amanat putin subiectul asta si am luat leapsa de la Klara si-am sa scriu ce ma face pe mine sa zambesc.
O sa ma caznesc oarecum, caci azi e o zi in care astept un raspuns care n-are cum a fi prea bucurabil, dar, asta e...
Iaca, zic, ce ma face pe mine sa zambesc, incurabil:

Nichita, cand il citesc. Nichita cel Stanescu, desi cred ca nu mai era cazul sa amintesc asta.
Macii, primavara, cand se straduiesc elegant (si chiar reusesc) sa reziste vantului si altor-alea...
Lama, la fiecare scoatere din teaca, amintindu-mi ca... inca...
Apusul de soare in desert. Fara comentarii.
Mica sirena. Desenul animat, fireste.
Orice animalut mai mic care se uita foarte competent la orice e mai mare decat el.

Ar mai fi fost ceva lucruri de zambit, da' acuma nu face sa ma dezbrac chiar de tot in public...

silent forest -
red butterfly
on the fallen gi...

despre profeti

Am avut o discutie lunga cu Roxana cea generoasa, in seara asta, (adica discutia a fost in seara asta, nu Roxana cea generoasa doar in seara asta), in care incerca sa ma faca sa-mi treaca raul provocat de vestea handbalistului ucis. Si vorbeam despre dumnezeu (pe care in seara asta am sa-l scriu cu d mic, pentru ca i-am spart o halba in cap - e dreptul meu, el mi l-a dat).
Si spunea ca dogma crestina, si-a cam facut treaba si-ar trebui sa lase loc la altceva. Iar eu i-am spus ca nu la altceva trebuie sa lase loc, ci, poate altcuiva, unui alt profet. Moment in care zice Roxana: pai cine sa fie profet? Si eu zic: pai eu, cine altcineva? Ca-s suficient de sensibil si de cinic pentru asta. Daca nu sunt deja vreun profet. Ea zice: esti? Si in momentul ala, am spus: da, sunt. Credinta mea sunt eu. Si sunt profetul meu. In fata mea si-a sabiei mele.
Si tocmai ceea ce-am spus m-a facut sa ma linistesc putin si sa ma mai impac cu mine un centimetru.
Multumesc, Roxana...

pana cand?

pana cand ???

Handbalistul roman, Marian Cozma a fost injunghiat mortal intr-un club ...

Pana cand vom mai pierde tocmai oamenii care construiesc ceva?
Pana cand o sa tot ramanem fara cei frumosi?
Cand o sa scapam de blestemul asta nenorocit?
Incredibil...
Acum mai multi ani, mi-am pierdut un var. Era multiplu campion european de scrima, avea 25 de ani. A murit absolut frumos, dar stupid. Se antrena in sala de scrima, cu prietenul lui cel mai bun. La un moment dat, prietenului lui, la o fandare, i s-a rupt floreta si a intrat in plamanul varului meu, prin SINGURUL loc descusut din costum, de vreo 10 cm, de la subsuoara. Nici macar n-a simtit. A cazut in fata prietenului lui cel mai bun, care era distrus. Floreta aia s-a rupt tocmai atunci si a intrat tocmai in singura parte din costum care era descusuta cativa centimetri. Multa vreme am refuzat sa cred ca asa ceva s-a intamplat. Acelasi lucru il simt acum.
Mai tineti minte cand spuneam ca uneori imi sparg halbe de bere in cap, cu Dumnezeu? Acum tocmai i-am spart una in cap. Pentru ca nu mai pot sa-i permit toate astea...
Ma simt de parca am primit o scrisoare ingrozitoare.
Somn usor Pasarila...
Somn usor, Paul...

oricat de tare ai vrea, n-ai sa infigi cutitul in piatra.
incearca sa canti...

fedaykinn