30.10.2008

mushin

Si, cum spuneam mai devreme, sunt rascracarat interior, de intrebarea aia absolut infioratoare, ca, adica, sa pretuiesc in continuare lucrurile acelea "mici", sau sa cedez tentatiei de-a face ceva... maret? Mi se si stramba limba cand spun asta.
Voi ce spuneti?
Voi va mai bucurati de o buburuza, ori deja sunteti oameni seriosi, cu cariere si ganduri mari?

...aici si acum...

28.10.2008

Perechile de contrarii definesc năzuinţele voastre, iar
aceste năzuinţe vă întemniţează.

Biciul Zensunni

27.10.2008

Leto II ( acelasi Leto, adica, al doilea )








Prudenta este poteca mediocritatii.
Plutirea lina si imperturbabila a mediocritatii este tot ce-si inchipuie cei mai multi oameni ca pot realiza ( ..... )
Pornesc inainte, Hwi, dragostea mea...
Amintiti-va ce am facut! Amintiti-va de mine! Voi fi din nou nevinovat!

Leto

Leto

Atunci cand exista suficient timp pentru o evolutie a generatiilor, pradatorul, ca sa supravietuiasca, isi adapteaza comportamentul la cel al prazii sale, care, la randul ei isi modifica propriul comportament, ceea ce, din nou, provoaca o adaptare a pradatorului si asa mai departe...
Numeroase forte isi exercita puterea, procedand exact in acelasi mod.
Religiile, de pilda...

Leto













N-o mai vazusem de mult. De foarte mult timp...

Ce ticnit a fost si Brancusi asta. Cat il iubesc...

Yojimbo








Am fost, cativa ani din viata mea, garda de corp. Si, cand spun garda de corp, inseamna chiar garda de corp. Adica, am avut grija de oameni, intr-un fel sau altul. Acum... nu stiu de ce am inceput cu asta, poate fiindca se apropie perspectiva destul de probabila de-a o face din nou, de data asta pe undeva ... prin Irak ( iarta-ma, Bianca, dar stii ca n-o sa am de ales ). In fine, spuneam ca am fost garda, o vreme. Asta, dupa ce ma intorsesem din Franta, unde am fost intr-un loc... destul de special, sa zicem. Plecasem acolo, jurand ca n-am sa ma mai intorc in Romania, fiindca nu gaseam nici un rost p-aici. Si, cum juramintele - spre deosebire de promisiuni - se incalca, am revenit in tara. In fine, nu asta conteaza. Mi-am adus aminte, in seara asta, de drumul meu cu trenul spre Bucuresti, de unde urma sa iau un autocar spre Franta. Era in februarie, prin '96. Tot drumul spre Bucuresti, am clantanit din dinti de frig. Nu era neaparat frig afara, de altundeva de prin rarunchi imi venea frigul ala nesimtit... Si ma seca de toate puterile starea aia de rece, de parca facea cu mine un soi de concurs si se scremea sa vada cat duc. Nu stiu de ce, da' mi-a venit in cap imaginea lui Niculae Moromete, bolnav de friguri, tremurand in luna iulie.
Ocupatiunea asta mintala (adica SI mintala ), respectiv erectia asta cerebrala de-a avea grija de cel de langa mine, m-a facut sa vad lucruri si detalii pe care altfel nu le-as fi vazut. Cum sa nu iubesc buburuza care se asezase pe manseta camasii mele ( naiba stie cum a reusit ea sa aterizeze p-acolo ), manseta care cuprindea o mana disperata sa impinga la adapost omul "de langa". Sau - si-aici o sa ziceti ca sunt nebun, iar eu n-o sa va contrazic - o lama de sabie, taind o lacrima care cadea... Imposibil, asa-i? Ei bine, va spun eu ca nu e imposibil, chiar eu am taiat lacrima aia.
Acum vreo saptamana, ma plimbam prin oras cu o fata adorabila, nu va grabiti, nu e iubita mea si, la un semafor, am simtit pur si simplu o masina. Una peste alta, o imbecila trecuse pe rosu si doar mana mea dreapta, fara concursul creierului, a impiedicat-o pe fetita asta sa nu fie zburata de langa mine. Am spus fara concursul creierului, pentru ca, in secunda in care mi-a plecat mana, creierul meu tocmai isi adusese aminte cat de frumoasa era o frunza uscata, rosie, vazuta de mine demult, undeva prin lumea asta. Avea culoarea unei esarfe pe care B, fata cu care ma plimbam, o luase de cadou, unei amice de-a ei. Ea a zambit absolut cuceritor si mi-a zis: vezi, mi-ai salvat viata. Eu nu ma gandeam la asta, ci ma uitam mirat la Barbosu', constatand ca inca sunt ... treaz.
In fine, toate chestiile astea "mici" m-au sculptat intr-un fel destul de smintit, fel din care vad altfel lucrurile. Ma bucur mult mai mult cand pescarusul Paraschiv imi fura mancarea din mana, decat daca mi-ar spune seful ca-mi mareste leafa. Toate secundele astea vii ma hranesc si-mi dau puterea sa "inca". Numai ca, uneori simt si nevoia vreunui lucru... mare...
De fapt, am spus toate astea pentru ca simt, de la o bucata, ca ma inghereaza iar ... frigul.
Incepe iar sa-mi fie frig...

20.10.2008


acvariu -
copilul saruta pestele
prin sticla ...

inca

sa iubesc la fel de mult macii, sa ucid cat mai mult din pustietatea mea, sa-mi construiesc barca, sa nu fiu vreodata mediocru, sa nu ma opresc din drum, sa-mi fac gradina zen, sa mai beau o data cafea in desert, sa mai am entuziasmul acela, sa aduc ploaia - cine stie la ce ma refer, stie, sa CONSTRUIESC, sa where the streets have no name, sa comfortably numb, sa misplaced childhood, sa fear of the dark, sa why, sa in the name of love, sa child in time, sa toate celelalte piese care ma cunosc, sa PLANTEZ UN COPAC, aoleu, asta chiar trebuie s-o fac curand rau, ca n-o mai pot amana, sa ma impac cu parul meu, sa ma apuc din nou sa scriu, sa nu uit, sa nu uit, sa nu uit, sa nu uit, sa nu-mi mai supar sabia, sa nu incetez sa-mi fie dor, sa invat sa nu-mi mai fie frica de sarbatori si, mai ales... INCA ...

paraschiv














in fiecare dimineata, pe langa ora cinci jumate, imi vine la geamul biroului, un pescarus.
de fapt, dupa el vin mai multi, dar imi place sa cred ca e acelasi care vine.
si cum vine el, incepe sa bata cu ciocul in geam, stiind ca, invariabil, primeste de mancare.
ma distreaza tare tupeul constructiv cu care-mi bate in geam si ma fascineaza cele 30 de secunde de pana la asaltul celorlalti 114 frati de-ai lui, care afla instantaneu ca e rost de mancare.
fireste ca nu sunt 114, dar de mult am hotarat sa spun 114 ori de cate ori nu am o cifra fixa.
asa... si vine el cu tupeu-i de proprietar de mare si uneori imi ia chiar si din mana mancarea care nu se face sa lipseasca vreodata.
de fapt, nu e acelasi in fiecare dimineata, ii deosebesc dupa ochi si picioare, da' mie imi place sa cred ca e acelasi.
si vine si-si clatina capul, bate-n geam si cotcodaceste afectuos pana primeste dijma, dupa care pleaca fericit iar eu ma uit dupa el pe mare si,
pentru a 114-a oara il cert pe barbosu' ca nu ma lasa sa zbor...
azi am avut o zi cumplita, care-mi prevesteste o perioada asijderea.
dar am sa-l astept maine dimineata pe paraschiv - am uitat, asa-l cheama, am sa-l astept sa ma mai exploateze o data, sa ma mai simt o data norocos...

despre centuri negre

Am fost intrebat in seara asta, ce este Dumnezeu... Initial, am fost tentat sa raspund printr-o intrebare: ce nu este Dumnezeu? Dar am zis ca nu stiu ce este, in schimb stiu cu siguranta ce nu este Dumnezeu. Nu este ignoranta, prostie, intoleranta...
( am sa va spun un secret: imi e o teribila frica de mediocritate; a mea sau a altora )
La fel, am fost intrebat ce inseamna bujitsu. N-am stiut ce sa spun, dar stiu ce nu este. Nu este ignoranta, trufie, violenta. Nu se afla cu certitudine intr-o diploma de grad, ori in competitii.
Nu folosesc la nimic definitiile altora daca nu ai avut timp sa te asculti pe tine insuti. La ce bun sa crezi ca bujitsu este ceva, daca tu n-ai simtit acel lucru?
Racilele dintre oameni se nasc in lipsa comunicarii. Necunoasterea te face rau si temator...
Demult, in seara in care am trecut examenul de shodan, nu m-am putut bucura. Multe ore n-am putut desface sampania cu care ma asteptau cativa amici. Aveam sentimentul ca mi s-a furat ceva. Atunci nu stiam ce, acum stiu. Dar n-am sa va spun. Si apropo de centura neagra... batranii spun ca e facuta sa sustina pantalonii. Si, oricum, nu tine loc de onoare...

P.S. ... ce ma complexeaza omul asta din poza...

eminescul

Am spus intotdeauna ca valoarea lui Eminescu rezida nu atat in poezia sa, ci in spiritul sau filosofic. Si, mai departe, in seninatatea lui abstracta, in lipsa de frane intelectuale. Toate acestea le-a materializat mai tarziu in scrierile lui politice, dar mai ales in anumite poezii, izvorate din dragostea lui pentru acest pamant, din convingerea lui pe care o impartasim in totalitate ca istoria si crestinismul in teritoriile romanesti coboara din vremi pe care cu greu cineva le-ar putea data.
Prin gratia unei prietene a acestui pamant - si a mea, de altfel (n-am sa te iert c-ai plecat in Bulgaria, Hristina), sunt posesorul unei carti absolut tulburatoare, ce cuprinde poezii eminesciene, cu o prefata scrisa de Maiorescu.
Tiparita in 1922. Citind-o, mi-a cazut sub ochi, pentru prima oara, Rugaciunea unui dac. Stiam despre dragostea pe care Eminul o purta dacilor, insa, citind scrierea, am inteles acut ce-a insemnat pentru el aflarea adevarului despre istoria romanilor. Despre radacinile si credinta pe care astazi ni le refuzam cu atata disperare.
Nu stiu in cate manuale de literatura poate fi citita Rugaciunea, nu stiu cati elevi au auzit de ea. Mai presus de orice comentariu sau analiza literara, citirea poeziei - ma enerveaza ideea de poezie, aici, asta nu e poezie - este suficienta pentru a-l intelege pe Eminescu.

Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna,
Caci unul erau toate si totul era una;
Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi:
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-a nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scanteii,
El zeilor da suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mantuire:
Sus inimile voastre! Cantare aduceti-i,
El este moartea mortii si invierea vietii!


Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei,
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
In vuietul de vanturi auzit-am a lui mers
Si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe langa-acestea ceresc inc-un adaos:
Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos!

Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila,
Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,
S-asculte orice gura, ce-ar vrea ca sa ma rada,
Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida,
Si-acela dintre oameni devina cel intai
Ce mi-a rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pan' ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,
Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor...
Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor.

Strain si far' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce,
S-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa,
Ce-o sa asmute cainii, ca inima-mi s-o rumpa,
Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata,
Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata!

Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc
Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc.
Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec,
Sa simt ca de suflarea-i suflarea mea se curma
Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!

Mihai Eminescu,
Rugaciunea unui dac
Opere Complete,vol.1
Bucuresti, 1922