Am fost, cativa ani din viata mea, garda de corp. Si, cand spun garda de corp, inseamna chiar garda de corp. Adica, am avut grija de oameni, intr-un fel sau altul. Acum... nu stiu de ce am inceput cu asta, poate fiindca se apropie perspectiva destul de probabila de-a o face din nou, de data asta pe undeva ... prin Irak ( iarta-ma, Bianca, dar stii ca n-o sa am de ales ). In fine, spuneam ca am fost garda, o vreme. Asta, dupa ce ma intorsesem din Franta, unde am fost intr-un loc... destul de special, sa zicem. Plecasem acolo, jurand ca n-am sa ma mai intorc in Romania, fiindca nu gaseam nici un rost p-aici. Si, cum juramintele - spre deosebire de promisiuni - se incalca, am revenit in tara. In fine, nu asta conteaza. Mi-am adus aminte, in seara asta, de drumul meu cu trenul spre Bucuresti, de unde urma sa iau un autocar spre Franta. Era in februarie, prin '96. Tot drumul spre Bucuresti, am clantanit din dinti de frig. Nu era neaparat frig afara, de altundeva de prin rarunchi imi venea frigul ala nesimtit... Si ma seca de toate puterile starea aia de rece, de parca facea cu mine un soi de concurs si se scremea sa vada cat duc. Nu stiu de ce, da' mi-a venit in cap imaginea lui Niculae Moromete, bolnav de friguri, tremurand in luna iulie.
Ocupatiunea asta mintala (adica SI mintala ), respectiv erectia asta cerebrala de-a avea grija de cel de langa mine, m-a facut sa vad lucruri si detalii pe care altfel nu le-as fi vazut. Cum sa nu iubesc buburuza care se asezase pe manseta camasii mele ( naiba stie cum a reusit ea sa aterizeze p-acolo ), manseta care cuprindea o mana disperata sa impinga la adapost omul "de langa". Sau - si-aici o sa ziceti ca sunt nebun, iar eu n-o sa va contrazic - o lama de sabie, taind o lacrima care cadea... Imposibil, asa-i? Ei bine, va spun eu ca nu e imposibil, chiar eu am taiat lacrima aia.
Acum vreo saptamana, ma plimbam prin oras cu o fata adorabila, nu va grabiti, nu e iubita mea si, la un semafor, am simtit pur si simplu o masina. Una peste alta, o imbecila trecuse pe rosu si doar mana mea dreapta, fara concursul creierului, a impiedicat-o pe fetita asta sa nu fie zburata de langa mine. Am spus fara concursul creierului, pentru ca, in secunda in care mi-a plecat mana, creierul meu tocmai isi adusese aminte cat de frumoasa era o frunza uscata, rosie, vazuta de mine demult, undeva prin lumea asta. Avea culoarea unei esarfe pe care B, fata cu care ma plimbam, o luase de cadou, unei amice de-a ei. Ea a zambit absolut cuceritor si mi-a zis: vezi, mi-ai salvat viata. Eu nu ma gandeam la asta, ci ma uitam mirat la Barbosu', constatand ca inca sunt ... treaz.
In fine, toate chestiile astea "mici" m-au sculptat intr-un fel destul de smintit, fel din care vad altfel lucrurile. Ma bucur mult mai mult cand pescarusul Paraschiv imi fura mancarea din mana, decat daca mi-ar spune seful ca-mi mareste leafa. Toate secundele astea vii ma hranesc si-mi dau puterea sa "inca". Numai ca, uneori simt si nevoia vreunui lucru... mare...
De fapt, am spus toate astea pentru ca simt, de la o bucata, ca ma inghereaza iar ... frigul.
Incepe iar sa-mi fie frig...
