Nu, n-am patit nimic. Si nici nu v-am uitat. Cum Dumnezeu as putea sa va uit?! Cum ar putea sa va uite bucatile mele de carne, oasele mele si, mai ales, mintea mea, care nu mai avea atunci, alte repere decat cele date de voi, cei care mi-ati ridicat genunchiul de jos, de nu mai stiu cate ori. Fizic, adica.
Mi-am luat doar un timp sa-mi gasesc vorbele (nici acum nu stiu daca le-am gasit), pentru a incepe sa va multumesc personal, voua, celor care mi-ati construit fizic si moral, pasii. A, sa nu uit, ii spuneam Diacriticei, pe drumul ei de intoarcere de la aeroport, ca jumatate din pasii facuti de mine in desert, sunt ai vostri. Sa fiu al dracu' daca va mint. Hopa, iar vorbesc urat, deci sunt bine ( vorba lu' Sam, intr-a doua zi, parca: "ii e foame, se misca, vorbeste urat, deci e bine"). Si-am sa pun si pozele de pe-acolo, sa va puteti bucura de muierea asta strasnica, de-i zice desert.
Da, sunt bine. Datorita voua...
