Dumnezeule, am sa protestez chiar si aici, in gradina asta zen, cu privire la ideea absolut imbecila pe care o promoveaza unii, cum ca Cioran a fost un nihilist si un las ca a plecat din Romania. Fratilor, voi v-ati uitat vreodata la Cioran cand vorbeste? Nu ma refer la ce ati citit, desi cei mai multi s-au oprit la Pe culmile disperarii si Schimbarea la fata a Romaniei. Nu, va intreb daca l-ati VAZUT vreodata pe Cioran vorbind. Si, daca da, cum Dumnezeu n-ati vazut cum "cersea" iubire?
Am observat, la un moment dat, un gest de-al lui, in care isi trecea mana peste fata, de parca ar fi vrut sa si-o smulga, de parca o masca il durea si voia sa scape de ea. Pur si simplu, pentru o secunda am fost convins ca-si smulge fata. Gestul asta m-a facut, nu stiu de ce, sa simt ca exact masca asta era, a asa-zisului nihilism pe care le convine unora sa-l vada, din comoditate.
Da, stiu, o sa spuneti ca sunt subiectiv, poate sunt, habar n-am, dar, pentru Dumnezeu, nu mai fiti asa de comozi. O sa-mi permit sa-l amintesc aici pe Tutea, un prieten absolut al lui Cioran, care spunea: "Emil nu e nihilist, el nu neaga divinitatea, Emil e in conflict cu ea. Deci el nu e un nihilist, de vreme ce se bate cu Dumnezeu. Si el stie asta, doar ca n-o recunoaste." In secunda aia mi-a venit in cap imaginea cu mana, de care vorbeam mai devreme si, m-a penetrat imaginea unui Cioran care se batea cu Zeul nu pentru ca nu l-ar fi recunoscut, ci, pentru ca Zeul nu voia sa i se arate. Pentru ca Cioran ar fi vrut sa-i dea toata iubirea de care era el in stare.
Ma bate gandul sa fac acum o trimitere la un post al Klarei despre o printesa care isi testa pretendentii la mana ei. Mergeti la Klara si cititi, e tare bun postul, vreau acum sa spun ca Cioran facea exact invers: ii cerea el insusi Dumnezeului, sa-l testeze, sa-l lase sa-i arate cum il poate iubi. Iar Dumnezeu era ascuns undeva, cu fata in maini si, desi stia cat il macina asta pe Om, nu i se arata.
Tot Tutea ( Stiti cat s-au iubit oamenii astia doi?! ) spunea ca greseala lui Cioran nu este ca se bate cu divinitatea, ci ca o cauta. " Pe Dumnezeu nu-l cauti, Dumnezeu, care este adevarul absolut, ti se reveleaza, daca ai noroc. Aici greseste Emil, el il cauta."
Uite cum se da chiar el de gol: Dacă aş fi sigur că mântuirea mi-e indiferentă, aş fi de departe cel mai fericit om care-a fost vreodată.
In incheiere, tot celor care il vad ca nihilist pe Cioran, le spun sa se uite putin la fata lui, la ochii lui. Vi se pare cumva ca aia era fata de om care nu credea in nimic? Aia erau ochi goi?
Nu mai fiti comozi... naste-ti-va odata...
