Hai sictir, Miorito!

Dintotdeauna, mi-au cracanat sinapsele, doua ineptii pe care le imbratisam, aproape cu senzualitate. Prima dintre ele, e mizeria aia (stiu, am mai spus-o), de Miorita, care ne invata sa ne culcam si sa visam oi scelerate, din gura carora curg bale salvatoare, in loc sa ne spalam dracu', pe fata si sa facem. 

A doua tampenie institutionalizata e aia cu "ce mandri suntem noi de romanii de valoare, Eliade, Noica, Brancusi, etc." Da' nimeni nu se intreaba cat de mandri au fost ei de noi. Cat de bine s-au simtit ei cu noi, dac-au ales sa plece si sa moara pe pustii, scuipati, nerecunoscuti, sau, aproape ucisi de noi. Nu vorbesc despre cat au tinut la pamantul asta, asta e cu totul altceva. 
Am luat Ursul, la Berlin, da, si ma bucur tare. Doar ca, as vrea sa vad cate universitati, sau licee vor vrea sa ruleze filmul asta, asa, ca proiect extra. As vrea sa vad cati or sa plateasca sa vada filmul, ca deh, suntem mandri tare, de "romanii care ne fac cinste".

Am sa va spun doua intamplari, pe care nu le-am spus aproape nimanui, ca sa vedeti ce mandri suntem, noi, ceilalti, de romanii binecunoscuti.

In 2010, la Sahara maraton, intr-una din zile, cand ne-au transferat in alta tabara de refugiati, trebuia sa culegem niste legume, dintr-o gradina (aproape singura, de pe-acolo), sa le oferim familiei la care urma sa locuim, zilele urmatoare. La sfarsitul programului, cand duceam sacul cu legume spre autobuz, doi italieni, care stiau ca sunt roman, mi-au strigat: hei, amigo, nu mai duce sacul la autobuz, ia-l acasa!

Nici pana acum n-am gasit un cuvant care sa descrie sentimentul meu de-atunci, scarba si neputinta si rusinea si toate.

In fiecare an, la Marathon des Sables, in seara dinaintea inceperii cursei, Patrick Bauer face o sedinta, cu noi toti, in care recapituleaza ce va sa fie. Printre altele, numara fiecare tara si o ovationeaza. Franta: 350 de alergatori, ura! Marea Britanie, 300, ura! Zambia, 3, ura! Si cei de nationalitatea respectiva, ridica mainile si striga. Si continua, Bauer: Romania: 1, ura! Si toti ceilalti striga ura si-l cauta pe roman. Iar eu ma uit in jos, strang din dinti si-mi vine sa intru-n pamant de rusine. De rusine, ba, nu de mandrie! 

De fiecare data, cand merg la cate-un stagiu de budo, unde nu sunt cunoscut, inca, lumea ma priveste cu coada ochiului. Si nu de admiratie. 
Ia intrebati-i pe Enona si pe Alex, nebunii aia de la Inima Copiilor, cat de mandri se simt, ca au construit o ditamai sectie de spital, care sta inchisa, cu folia pusa pe aparatura, fiindca gunoaiele alea din minister nu vor s-o deschida. Asta, dupa ce romanii, nu ministerul, au donat milioanele alea de euro. 

Asa ca nu ma mai secati cu ineptia aia postcorporatista, ca trebuie sa ma mandesc ca sunt roman.  Am sa fiu mandru, atunci cand toate astea nu vor mai fi doar niste exceptii, niste mirari in viata noastra. 

Ursul e important, fara discutie. Dar, cata vreme ne vom ascunde lenea si impotentele, in spatele lui Netzer, sau Eliade, sau Enescu, cat timp ne vor fi suficienti astia, si ne vom doar mandri cu ei, ne va merge exact la fel. Plesu a descris asta, infiorator, intr-un articol de-al lui Andrei Craciun, aici ( http://www.dela0.ro/andrei-plesu-lipsa-de-generozitate-ne-tine-intr-o-mlastina-care-vom-supravietui-naclaiti ). Vom supravietui, naclaiti. "naclaiti", asta, e incremenitor.

Asa, ca, dormi linistit, romane, n-ai de ce sa te destepti. O s-o visezi pe Miorita, metamorfozata-n curva - vorba lui Cioran, care vine sa-ti faca o felatie, drept rasplata c-ai stat, mandru, in fata nenorocirilor lumii.

PS. Cei care va pregatiti sa ma faceti arogant, nesimtit, samd, vedeti ca ati pierdut startul.

Fatima

Povestea a fost adevarata. Shuni a fost, atunci, acolo. Vrabiile fura si azi, firimituri, in carciumile din El Fna.
Iar Thawad nu si-a mai schimbat, niciodata, luneta.

http://www.youtube.com/watch?v=TgnrTCCYqlw