El
venise din Europa. Isi vanduse ce mai avea pe-acolo si-si cumparase si
el o barca. La inceput, pescuise chiar el, venea cu crabi imensi si cu
dorade pe care-i dadea unor restaurante din oras. Apoi, dupa ce
cunoscuse un algerian stabilit in Maroc, plin de intelepciune, convenira
sa pescuiasca dupa cum le venea. Asa ca Arun avea destul de mult timp
liber. Iftar, algerianul cel istet, stia si el sa gateasca si, uneori,
cand nu-i lasa vantul sa plece la pescuit, faceau cate un atelier.
Atelierul asta incepea intotdeauna seara tarziu, dupa ce adormea
soarele. Isi zambeau complice si-ncepeau sa gateasca fiecare asa,
oarecum ilicit, stiind ca asta se va transforma imediat in traditionala
intrecere. Dupa ce terminau de gatit, Arun scotea sticlele de vin de la
rece si le desfacea (numai el desfacea sticlele) intr-o deplina atentie.
Amandoi ascultau sunetul dopului iesind si, daca acesta pocnea plin,
radeau copios si spuneau - uuhh, ca fata mare a facut. De fiecare data
cand pocnea cate-un dop, Arun isi aducea aminte de-o femeie cu parul
auriu pe care-o iubise mult odata si, care ii spunea razand si ea: ce
naiba de fata mare ai avut tu de-ti pocnea asa? Asa ca intre el si Iftar
se stabilise tacit acest ritual. Cand Arun venea cu vinul, Iftar se
aseza pe scaun, prefacandu-se obosit si asteptand curios pocnetul
dopului. Daca se intampla sa nu pocneasca, Iftar se incrunta: hmm,
femeile astea...
Tarziu, in noapte, sub miile de stele pentru care Arun tinea mereu un toast, cele doua femei dansau guedrah sau raks al assaya.
In pauze, Arun citea poezie dar, niciodata a lui. Femeile stiau ca
europeanul ciudat scria si el dar nu indrazneau sa-i ceara sa citeasca
din scrierile lui.
De
fapt, exista o femeie care venea noaptea la el si careia ii recita din
poeziile lui. Doar ca trebuia sa fi baut foarte mult si sa nu-i ceara ea
a citi. Era vazuta doar uneori, intrand la Arun, fara sa mai bata la
poarta. Creatura asta era frumoasa ca o naluca, inalta si subtire, cu
parul negru si cu pielea stravezie. Nimeni nu stia nimic
despre ea, nu era de prin preajma. Iftar aflase la un atelier ca, in
urma cu vreo doi ani, existase o legatura intre ei, Arun iubind-o pana
intr-o zi cand aflase ca femeia il ranise. Multa vreme n-a vrut s-o
mai vada dar, la o bucata, se trezira intr-un soi de vanare de timp, in
care ea venea, se iubeau cumplit in noapte si, inainte sa vina zorile ea
pleca la fel cum venea, fara zgomot, ca o naluca. De fapt, Arun ii si
spuse o data ca are impresia ca face dragoste cu naluci. Dupa ce se
potoleau, femeia incepea brusc sa se imbrace, in timp ce Arun pleca
de-acolo aproape in dureri. Nu-i placea niciodata sa vada o femeie
imbracandu-se. Considera ca acesta trebuie sa ramana misterul femeii, un
soi de moment intim in care nu trebuie s-o vada nimeni si-n care
aceasta se reconstruieste. Asa ca pleca afara, fumand ca de
obicei, rupand filtrul tigarilor, mestecand firele de tutun si
intrebandu-se ce se petrece cu femeia asta. Stia ca in viata ei e un
barbat dar naluca n-a vrut niciodata sa-i spuna de ce sta cu el. Nu era
fericita, se vedea clar asta, parca era legata oarecum. Arun avea uneori
cele mai negre ganduri despre ea, crezand chiar ca barbatul o foloseste oarecum. Numai ca nici femeia nu voia sa-i spuna mai multe si
parca nici nu voia sa plece de langa barbatul acela. Arun ar fi putut sa
afle adevarul dar se hotarase sa nu mai caute si sa ia situatia ca
atare. I se parea ca, intr-un fel sau altul o hranea prin intalnirile
lor din noapte.
In
ultima vreme, Arun traia momente in care constata brusc, cu mirare, ca
incepe sa se simta bine cu el insusi. Nu se mai razboia atat de tare cu celalalt, aproape
ca putea gusta linistea din el in acele momente. Cand alerga prin
desert, cand venea cu barca de la pescuit, cand facea de mancare dar
si-n momente fara nici-un rost, se revarsau peste el secunde de
linistire, in care-i mijea un zambet pe care nu-l cunoscuse pana atunci.
Nu stia ce inseamna asta, uneori credea ca incepe sa-si reconstruiasca
gradina lui zen. Doar ca asta nu tinea prea mult, era suficient sa vada o
femeie alergand dupa vreun copil mic, sau sa se uite cum pleaca naluca,
pentru a-si ridica sabia sa-l loveasca pe celalalt.
Dupa
ultimul atelier, Arun se intorcea de pe plaja, voise sa vada daca barca
era bine, fusese furtuna toata noaptea. Vantul pierise ca prin farmec
la rasarit si el urca straduta, descult, tinand in mana un mic melc
ciudat. In camera de la etaj, femeia dormea inca. El intra in bucatarie
si incepu sa faca in liniste, cafeaua. Inca si-o prepara singur, era
unul din momentele lui.
Aseza cele doua cesti pe una din treptele de la intrare, stiind ca ea se va trezi de la miros.
Se surprinse asteptand acea liniste si se intreba daca nu cumva se potoleste...
