clairvoyant

Într-o scrisoare a lui Cioran către Noica, la spartul târgului, când rușii deja își instalaseră regimul de ocupație la București, acesta îl îndemna pe bunul său prieten să vină la Paris. Printre motive se număra nu numai dorința lui Cioran de a avea alături pe cineva într-un oraș nou și necunoscut, ci și de a-l feri pe Noica de ceea ce filosoful pesimist din Rășinari intuia că urma să vină: „Te vei retrage inevitabil la gurile Dunării, unde se va cânta iremediabil Doina, iar Miorița va deveni curvă.”

Exercitiu de admiratie

dossard no 100 - DICU

3...2... cuvintele le stii. sunt toate pentru tine.la fel si noi, cu totii. prietenii tai - cei reali, dar si cei fara un chip anume. sensei, lupta asta ai castigat-o! te apropii de sosire! inca vreo 3 pasi si-ai ajuns. te odihnesti putin, dupa aia, la un ceai, in Sahara? (raluca)

pas dupa pas, maitre! maitre, pas dupa pas sunt dupa tine si cu sufletul alaturi. nu stiu daca ti-a zis sam, dar am facut semimaratonul singur, saptamana trecuta. ti-l dedic. am scos un timp mai bun si fara mana pe spate. si inca mai puteam sa alerg. daca poate un prost ca mine asta, matale zbori pe-acolo. hai, te pupa tata si te-asteapta cu berbecut si cu copila mica, sa te stranga in brate. (sabin)

Am promis, doar, ca va multumesc fiecaruia pentru fiecare mail pe care mi l-ati trimis acolo, atunci...

do

N-are legatura cu nimic din ce mi se intampla. Nicioadata n-a avut. E copilul meu, il cresc de aproape 17 ani si, niciodata, cu o singura exceptie, n-am simtit asta. Atunci, acum 7 ani, pierdusem tot. Mi-a trebuit mult sa ma ridic. Nu mi-e rusine sa spun toate astea, am facut lucruri nedemne. Dar ea a ramas langa mine, sau eu langa ea, nu stiu prea bine. Mi se pare ca e singurul lucru coerent, din viata mea.

Astazi, lumea imi spune ca trebuie sa le arat altora cum sa se ridice... ce ironie..

Tot astazi, simt ca nu mai merge. Intru acolo si ma intreb ce caut intre peretii aia. Care e rostul meu, acolo. Oamenii simt asta si ma trag de maneca, aidoma unui copil care se uita la tine, intrebator. 

Da, as putea lua o pauza, dar lucrurile astea nu merg cu pauze. Nu cresti copii cu pauze. 

Nu-mi mai vine sa predau. Am spus mereu ca nu sunt un model.

Zidul... Pentru prima oara.
Nu-mi dati lectii, stiu tot ce trebuie stiut, eu le-am inventat.
A venit...

Leto

"... cu fiecare zi care trece, deveniti tot mai ireali, tot mai straini si mai indepartati de ceea ce constat ca am devenit eu, in acea zi. Eu sunt singura realitate si, indepartandu-va de mine, va pierdeti realitatea... Iata de ce voi sfarsi prin a nu mai face nimic, restituind totul unor oameni inspaimantati care, in acea zi, se vor trezi singuri si obligati sa actioneze ei insisi..."
Leto

gaijin

      Gradina nu avea nimic neobisnuit. Poate doar o predilectie a stapanului pentru maci si crizanteme albe. Undeva, intr-un colt, cativa bonsai uscati, faceau nota discordanta, indemnand la tacere. In vreme ce vantul pieptana macii dimprejurul lor, ei ramaneau nemiscati, arzand sec freamatul cromatic.

      Casa pastra ceva din aerul vechilor vremuri, cu trei trepte de lemn la intrare, care scartaiau sfios cand erau calcate. Undeva, spre capatul aleii pietruite, pasarile se adunau sa bea apa din mica fantana arteziana pe care nimeni nu stia cine si cand o construise.

      Nemura venise tarziu in seara asta. Urca scarile necalcand niciodata pe mijlocul treptelor, poate si de-acolo scartaitul acela sfios. Arunca o privire spre mica fantana, cateva pietre cazusera dupa ultima furtuna, ar fi trebuit sa le aranjeze, dar parca ceva nu-l lasa. Isi lasa pantofii la intrare si usa se deschise in fata lui.

- Ai intarziat, il intampina Hiroko, luandu-i geanta. S-a intamplat ceva?

- Uneori, planurile se mai schimba, ii raspunse barbatul, sarutand-o pe frunte si lasand in mana ei un rucsac cafeniu.

      Femeia avea in jur de 55 de ani, dar arata mult mai tanara. Daca n-ai fi stiut ca e bolnava nu i-ai fi dat mai mult de 25. Boala survenise in urma infestarii cu un virus necunoscut, cand Nemura era copil. Fusese rascumparata de Ito, oyabun-ul cu ochi kaki si, de-atunci se intalnea cu el periodic, pentru a-i prelua poruncile. De fapt, Nemura era cel care indeplinea sarcinile. Hiroko il ingrijea, ii pregatea armele, iar el facea ce trebuia facut. Era pactul pe care-l facuse femeia cu oyabun-ul. Urma sa plece impreuna cu baiatul orfan, dar, trebuiau sa-i dea ascultare fara cracnire. Adevarul e ca ii purta un soi de recunostinta pentru faptul ca-i luase din bordelul acela sordid, unde Hiroko plangea in fiecare zi, uitandu-se la luna.

- S-a uscat si al patrulea, ai vazut? zise Nemura, desfacandu-si un bandaj din jurul genunchiului.

- Imi pare rau, chiar am incercat tot posibilul. Poate nu ti-e dat sa cresti bonsai. Sau poate ... trebuie sa te opresti. Barbatul gemu usor cand intinse piciorul. Stia ca nu se poate opri decat daca Hiroko murea sau, daca Ito il dezlega.

- Poate-ar trebui sa vorbesc cu el...zise Nemura. Intr-o buna zi va intelege.

- Inutil. Ito n-o sa inteleaga niciodata. Cum a mers azi?

- Bine. A suferit exact cat trebuia sa sufere. Poate in viata viitoare va invata sa fie mai bun si n-o sa ne mai intalnim. Spune-mi Hiroko, tu n-ai vrea sa plecam de-aici?

- Cum sa plecam? Dar Ito? Si gradina ... Si-apoi, oricum nu mai dureaza mult. N-as vrea sa-ti fiu o povara.  

- Eu iti sunt povara, prietena mea draga. Din cauza mea s-a intamplat tot. 

- Tu ai fost un miracol, copile. Casa aia se facuse scrum, nici acum nu stiu cum ai scapat. Iar ai tai au murit inainte sa stie cat de beti erau. 

- Unul pare ca nu s-a uscat de tot...  sopti barbatul, cu ochii spre gradina. Are cateva frunzulite care nu-i mor, dar nici nu mai vrea sa dea altele.

- N-am sa-ti mai repet. Ai sa intelegi, intr-o zi... Apropo, va trebui sa cumperi alte ace. Astea s-au cam dus, ii spuse femeia, ridicandu-se putin mai greu. Stia acupunctura foarte bine. De fapt, chiar ea il invatase pe Nemura. Atat de bine, incat, uneori, atunci cand sabia sau pistolul erau imposibil de folosit, acele rezolvau problema. Intre timp, Nemura sau chiar ea mai mergeau pe la bolnavi si-i tratau, fara bani. 

- Ce mai stii de ea, intreba el, cu ochii inchisi. 

- Vrei sa-ti fac o supa, sau astepti sa se termine iepurele de fript? 

- Astept iepurele, raspunse, strangandu-si buzele ca si cum si le-ar fi refuzat. Totul e in regula pentru maine, la Nagoya? 

- Intoarce-te pe stanga, sa scot acele, ii raspunse Hiroko, asezandu-se in genunchi langa el. Nici astazi Nemura nu stia ce parfum foloseste. De fiecare data i se parea ca miroase a frunze rosii, uscate. 

- E in regula tot. Ito vrea sa-l faci sa sufere mult. O sa-ti poti folosi katana. Individul locuieste intr-un apartament, singur. 

- Hiroko-chan, azi mi s-a parut ca ezit... M-am taiat singur.

....

         In blocul de la capatul strazii, nu se auzea niciun zgomot. Usa de la intrarea in scara, era deschisa. Urmau trei trepte, Nemura n-o calca pe prima, era o superstitie, sarea intotdeauna prima treapta a vreunei scari. Stranse si mai mult degetul mare pe tsuba katanei, vrand parca sa se convinga ca inca era acolo. De ceva vreme, incepuse sa se indoiasca. In cei aproape 15 ani, in care il slujise pe Ito, isi facuse treaba fara sa comenteze. Stia ca avea o datorie de spalat. Ar fi putut renunta, fireste, dar rusinea ar fi ramas nespalata. In ultimul timp, se uita mai mai mult ca de obicei, la degete. I se parea ca se stramba tot mai mult. 

      Aproape fara concursul creierului, cu o rapiditate diabolica, puse un genunchi jos, surprins de un falfait deasupra capului. Mana ramase inclestata pe maner, dar nu trase lama. Porumbelul iesise deja prin luminator, lasand in urma lui un miros caldut. 

          - Cine e? Vocea din apartament era gajaita si tulbure. Asta il linisti, oarecum pe Nemura. 

- De la compania de electricitate, in legatura cu pana de curent. 

      In primii centimetri de la deschiderea usii, Nemura incepu deja rugaciunea: kanji bosatsu, hannya, haramita-ji.. Intotdeauna se ruga, inainte de a incepe lucrul. Stia bine ce face, dar se simtea putin mai usurat, rugandu-se. Mana pleca brusc singura, vesela ca era libera sa danseze. Inainte sa scoata lama, piciorul stang ii rupse barbatului mirat o coasta din dreptul inimii. A doua lovitura ii viza gatlejul, sa nu poata tipa si, in acelasi timp sa-i creasca durerea din piept. Inchise incet usa, in urma lui, aproape rabdator. Gura victimei schita niste strambaturi aidoma mastilor pe care le purtau ainu, in vechime. 

Gya-tei, gya-tei, hara gya-tei, hara so gya-tei, bo-ji sowa-ka... Statea foarte aproape de fata nefericitului si se ruga cu ochii intre-deschisi. Ii infipsese lama un sfert, in abdomen, Ito voise sa sufere mult, sa simta durerea mult timp. Niciodata femei, niciodata copii, asta era regula. Cum te numesti, ii sopti la ureche, scotand putin lama. Trecura cateva momente bune, pana sa poata distinge ce spuse amaratul. Toda... Toda... Niciodata femei, niciodata copii, Toda! Sha-ri shi, shiki-fu i-ku... Inainte sa simta ca lama ii paraseste pantecul, jumatate din gatlej era taiat, improscand sange pe covorul bej din incapere. Macilor le merge bine, crizantemelor, la fel. De ce nu-mi traiesc bonsaii? Le dau tot... 

Nemura il lasa sa se zvarcoleasca aproape afectuos si, inainte sa bage lama inapoi, in teaca, il scuipa. I se parea un fel de motiv pentru care nu-i traiau toate plantele. 

       ...bo ji sowa-ka... In urma lui, usa se inchise usor, fara zgomot, iar Nemura incepu sa coboare scarile aproape sfios. Peste doua zile Ito voia sa-i vorbeasca. Era prima oara, dupa multa vreme, in care se vedeau fata in fata. Aproape mereu, Hiroko intermedia totul, de la fotografia victimei, pana la bani. De data asta, Nemura se simtea intr-un fel, dezbracat. 

...

        - Poti sa te asezi, stii ca esti ca la tine acasa, aici. Ito nu parea deloc batran. Cu o mustata subtire si ras pe cap, nu-i dadeai 70 de ani. Avea niste maini aproape electrice, nu trebuia sa te atinga, ca sa le simti forta. Ochii erau kaki, asta il mirase intotdeauna pe Nemura. Nu mai intalnise niciodata o asemenea culoare, la nimeni. O fi de la opiu, ii venea mereu in cap ideea asta. Se aseza in seiza, in fata lui, usor piezis si cu mainile pe genunchi.

- Oya-bun... Ramase cateva secunde cu capul lipit de covor. Mirosea a tutun. 

- Ridica-te, prietene, ii raspunse Ito, apucand ceainicul si turnand putin pe langa ceasca. Hmm, imbatranesc, o sa scapati in curand de mine. Zambi infricosator. Niciodata Nemura nu stiuse cum sa se simta in preajma omului asta. Parca nici n-avea timp sa se teama de el. 

 -Iti multumesc pentru afacerea de acum doua zile. Am inteles ca totul a fost in regula, jigodia aia a primit ce-a dat si el. Hiroko a primit deja plata, da? 

- Hai, oya-bun, totul e in regula, arigato gozaimashita..

- Te rog, serveste, le am de la un prieten american. Sunt facute de mana, nu prea mai gasesti azi, asa ceva. Cutia de trabucuri parea gigantica in mana osoasa si aproape timida. 

       Flacara chibritului accentua dintr-o data, expresia metalica a lui Ito, atunci cand acesta isi aprinse trabucul. Nemura nu stiu cine l-a chemat pe nefericitul din dreapta lui si cand intrase. 

- Sayo, e a doua oara cand chibriturile sunt ude. O sa invatati vreodata sa va faceti treaba asa cum trebuie? 

- Hai, Ito-sama, sumimasen. Pare ca vremea ploioasa le-a inmuiat. Se retrase aplecat din sale, bucuros ca inca e in viata.

- Nemura, stii de ce te-am chemat? il intreba brusc, uitandu-se tinta in ochii lui.

- Nu, oya-bun. Banuiesc ca vrei sa-mi vorbesti de alta afacere.

- Afacere... zambi batranul, tragand inca un fum... Nu, nu e vorba de nicio afacere. Am simtit ca tu vrei sa-mi vorbesti. M-am inselat?

- Nu, oya-bun. De ceva vreme as fi vrut sa-ti spun ca incep sa obosesc. Parca ezit de fiecare data. Nu e vorba de increderea in justetea cererilor tale, doar ca... voiam sa te intreb daca nu crezi ca mi-am platit deja, datoria. 

Fumul semana, oarecum, cu parfumul lui Hiroko. M-am tampit, isi spuse, scuturandu-se.

- Datoria... murmura, Ito. Datoria ta, Nemura, n-o poti plati singur. Onoarea familiei mele n-a fost patata de tine, tu esti doar un accident intamplat pe drum. Uite, iti promit ca ma voi gandi la asta. Acum, insa, as vrea sa-ti propun o noua lucrare. De data asta e vorba de ceva cu totul special. Tu esti singurul care-o poate face. Si nu e vorba doar de maiestria ta. Ai sa intelegi de ce te-am ales pe tine. Hiroko iti va da, ca de obicei, informatiile. Pe urma, vom vorbi si despre datoria ta. Poti pleca, acum.

- Ito-sama...

        Mergea pe strada, masurandu-si pasii cu o oarecare stangacie. De ce-a vrut sa-l vada? Nicio afacere nu-i fusese ceruta personal de Ito, pana acum. In fine...

        In casa era racoare, arsita neobisnuita a primaverii nu incalzise inca, peretii. Hiroko il descalta de pantofi, intr-un fel neobisnuit. Nemura o apuca de umeri si-o ridica, uitandu-se curios in ochii ei. 

- Daca n-ai fi avut toata viata grija de mine, as fi fost convins c-ai pus ceva la cale, impreuna cu Ito.

- Pus la cale, nu e tocmai exprimarea corecta, dar da, trebuie sa vorbim. De data asta, e ceva special. O sa vorbim dupa masa.

        Era la a patra ceasca de sake, de obicei nu bea asa mult, dar acum se simtea vulnerabil. 

- Copile, e vorba de o femeie. Lui Nemura i se bloca mana pe ceasca. Cum, femeie... ingaima.. Niciodata n-am...

- Da, stiu, ti-am zis, acum e cu totul altceva. Dupa asta vei fi liber. Si eu. Intr-un fel sau altul. Trebuie s-o faci. Trebuie sa ai incredere in mine. Asa cum ai avut pana acum. Si-as mai vrea sa-ti spun ceva.

           Discutia dura cam o ora. Nemura aflase toate detaliile. Hiroko insistase asupra manierei foarte scurte de lucru, era cerinta lui Ito. Sa nu sufere. Ca de obicei, barbatul nu intreba care e motivul executiei, desi... o femeie... Urma sa fie otravita. Iar inainte de asta, Nemura trebuia sa bea un ceai cu victima. Nu inteleg nimic, isi spuse. Cum adica, trebuia sa-si plateasca iubirea? Adormi incredibil de repede. 

           Era o noapte linistita, nimic nu trada ce avea sa urmeze. Satul in care plecase pentru a-si termina treaba, era la vreo 50 de km de Kyoto, mersese cu trenul pana acolo. Se simtea nesigur si vinovat, pentru prima oara. Nu era vorba de cei pe care ii ucisese pana atunci, era ceva ciudat in afacerea asta. Ito mai avusese o cerinta. Femeia urma sa aiba fata acoperita pana dupa ce va fi fost ucisa. Si nu-i va vorbi. Abia apoi trebuia sa i-o descopere. Ce dracu' e toata tarasenia asta? Ar fi putut sa nu accepte, dar... De ce i-a spus ca dupa asta vor fi liberi? Mai mult decat atat, fara nicio arma la el, se simtea iar, dezbracat. Isi impuse sa se concentreze asupra lucrului. 

           In semiintunericul din incapere, kimonoul rosu al femeii asezate in fata lui, parea nehotarat. Uneori isi pierdea culoarea si se misca aidoma unei stafii. Femeia intinse mana, cerandu-i in tacere, plicul cu otrava. Era o otrava facuta manual, din pistil de crizanteme. Particularitatea acesteia era ca nu putea fi detectata la autopsie. Nu era un compus chimic, ci un melanj natural, asa ca nu lasa urme. 

            Nemura se simtea ca intr-un vis. Parca era un robot. Intr-un fel inuman, nu el avea controlul si initiativa miscarilor. Raspundea automat, fara sa se poata opune, cererilor mute ale femeii. Cineva de-afara ar fi vazut doar vechiul ritual al ceaiului. Ce ?? Una din miscarile femeii ii paru extrem de familiare, dar nu reusea nicidecum sa identifice de unde. Turna, pur si simplu docil, otrava din pliculet, in ceasca femeii. Simtea un fel de amorteala calduta in tot corpul, iar creierul avea accese rare de revolta, simtindu-se un simplu executant. 

            La un moment, un zvacnet usor trada efectul otravii. Femeia aluneca usor inainte, cazand cu fruntea de podea. Asemenea vechilor samurai, constata stupid, Nemura. Inainte sa se apropie de ea, inima incetase deja sa mai bata. Nu suferise deloc, asa cum ceruse Ito. Doar doua gemete, ciudat de cunoscute. Barbatul o ridica la pieptul lui, dezvelindu-i chipul. In clipa aceea, gura i se stramba intr-un rictus inuman si totul in jurul lui intra intr-un vartej inimaginabil. Isi pierdu cunostinta fara a avea timp sa se opuna...

....

           Trecusera, deja, cam trei saptamani de cand Nemura terminase cu vechea viata si-si incheiase socotelile cu Ito. Intr-adevar, batranul s-a tinut de cuvant. Hiroko nu suferise deloc. Otrava fusese preparata chiar de ea, invatase reteta cand traia in bordel, de la un client chinez. Nici acum Nemura nu-si revenise complet. Intelegea pe deplin justetea actului sau, doar ca...

      Hiroko stiuse toata viata, c-a gresit. Pactul pe care-l facuse cu Ito fusese unul ... cinstit. Atunci cand daduse foc bordelului, voise se se razbune pe parintii lui Nemura. Tatal acestuia lucra spion pentru ocupantii americani, iar maica-sa se vindea tot lor.  In demersul ei nauc, de-a spala rusinea unei natiuni tradate, ucisese un copil nevinovat. Copilul lui Ito. Avea cam 3 ani. Ito facea parte dintr-o veche familie de ultranationalisti, repudiati dupa Restauratia Meiji. In acea vreme, Yakuza pastra inca, regulile si onoarea vechilor samurai. Doar ca, mai tarziu, scoasa in afara legii, trebuia sa-si asigure supravietuirea. Ito conducea acel bordel. Si-si ascunsese acolo, copilul, incercand sa-l apere. O parte din bani mergea la autoritatile locale, iar Hiroko stia asta. 

      La incendiu, Ito a salvat-o, impiedicand-o sa se sinucida. A obligat-o sa il creasca pe Nemura, ca pe copilul ei, in schimbul pastrarii secretului. Iar boala ei facea parte din pact. Ito o otravea incet, pana cand Nemura urma s-o ucida, spalandu-i rusinea.

      Nemura intelegea perfect tot ce se intamplase. Hiroko il educase impecabil. Toate cioburile se lipeau acum, ca prin farmec. Intelegea de ce femeia ii repeta mereu ca trebuie sa-si plateasca iubirea.  Si de ce Ito, tinandu-l intr-o zi pe dupa umeri, ii zambi amar, spunandu-i ca nu putea avea femeia iubita, pana nu-si termina treaba. 

...

     Tanara ii mangaie obrazul, cu mana ei mica. Nu semana aproape deloc cu maica-sa. 

- Te iubesc, Shauna... sopti Nemura, aproape de clavicula ei.

- Te iubesc, dragul meu. Si-ti multumesc. Mama e linistita, acum...