eminescul

Am spus intotdeauna ca valoarea lui Eminescu rezida nu atat in poezia sa, ci in spiritul sau filosofic. Si, mai departe, in seninatatea lui abstracta, in lipsa de frane intelectuale. Toate acestea le-a materializat mai tarziu in scrierile lui politice, dar mai ales in anumite poezii, izvorate din dragostea lui pentru acest pamant, din convingerea lui pe care o impartasim in totalitate ca istoria si crestinismul in teritoriile romanesti coboara din vremi pe care cu greu cineva le-ar putea data.
Prin gratia unei prietene a acestui pamant - si a mea, de altfel (n-am sa te iert c-ai plecat in Bulgaria, Hristina), sunt posesorul unei carti absolut tulburatoare, ce cuprinde poezii eminesciene, cu o prefata scrisa de Maiorescu.
Tiparita in 1922. Citind-o, mi-a cazut sub ochi, pentru prima oara, Rugaciunea unui dac. Stiam despre dragostea pe care Eminul o purta dacilor, insa, citind scrierea, am inteles acut ce-a insemnat pentru el aflarea adevarului despre istoria romanilor. Despre radacinile si credinta pe care astazi ni le refuzam cu atata disperare.
Nu stiu in cate manuale de literatura poate fi citita Rugaciunea, nu stiu cati elevi au auzit de ea. Mai presus de orice comentariu sau analiza literara, citirea poeziei - ma enerveaza ideea de poezie, aici, asta nu e poezie - este suficienta pentru a-l intelege pe Eminescu.

Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna,
Caci unul erau toate si totul era una;
Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi:
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-a nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scanteii,
El zeilor da suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mantuire:
Sus inimile voastre! Cantare aduceti-i,
El este moartea mortii si invierea vietii!


Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei,
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
In vuietul de vanturi auzit-am a lui mers
Si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe langa-acestea ceresc inc-un adaos:
Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos!

Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila,
Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,
S-asculte orice gura, ce-ar vrea ca sa ma rada,
Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida,
Si-acela dintre oameni devina cel intai
Ce mi-a rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pan' ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,
Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor...
Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor.

Strain si far' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce,
S-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa,
Ce-o sa asmute cainii, ca inima-mi s-o rumpa,
Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata,
Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata!

Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc
Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc.
Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec,
Sa simt ca de suflarea-i suflarea mea se curma
Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!

Mihai Eminescu,
Rugaciunea unui dac
Opere Complete,vol.1
Bucuresti, 1922