inutil

Pentru a doua oara in ultimele cateva zile, mi-au fost dejucate socotelile. Iar voiam sa scriu despre altceva si iar sunt nevoit sa schimb subiectul. Insa, natura cel putin ciudata a comentariilor unor onorati cititori ai acestui blog, mi-a confirmat, cu dezamagire, cateva lucruri de care m-am mai lovit, in trecut.
Acum ceva vreme, am fost invitat la Junimea, in Iasi, sa prezint cateva haiku si sa vorbesc despre acest gen de literatura. N-am spus poezie, pentru ca nu e poezie, dar asta e alta discutie. Cutuma in cadrul cenaclului era ca autorul sa citeasca doar lucrarea, urmand ca auditoriul sa comenteze si sa poarte discutiile aferente. Noaptea aia a fost cel putin uluitoare. Tot auditoriul, cu exceptia unui student, comenta cu o "competenta" uluitoare, haiku-urile, amestecand literatura cu zen-ul, cu mahayana si cu yoga-sutra. Toti erau siguri despre ce-a "vrut sa spuna poetul", toti afirmau idei de o certitudine naucitoare. Am rezistat vreo 2 ore, apoi m-am ridicat si-a spus ca rup cutuma. Nu mai puteam suporta sa vad cum o simpla imagine a unui ied in fata unui izvor, era interpretata absolut sigur ca fiind imaginea unui complex de-al meu din copilarie. ( da, erau si "psihologi" in auditoriu ). Rezultatul a fost pe masura. Pe la 3 dimineata, unii plecau suparati ca n-am vrut sa recunosc "veridicitatea" analizelor lor, altii inca incercau sa ma converteasca, prezentandu-mi citate din diverse carti. Studentul acela, m-a asteptat si m-a rugat sa mai vorbim cateva minute. Si am mai vorbit. Pana pe la 10 dimineata, la un vin fiert, extraordinara atmosfera. A fost singurul care mi-a atenuat senzatia aceea de etalare inutila, pe care mi-a provocat-o experienta in cauza.
Povestea mea din postul meu anterior mi-a reconfirmat ( ah si chiar n-aveam nevoie de reconfirmarea asta ) disponibilitatea noastra de-a face analize si de-a da raspunsuri, fara a asculta intrebarea. Incapatanarea noastra de-a purta discutii pe exceptie, in locul celor pe fond (cine stie, stie..). Forta noastra de-a face sabaki in fata adevaratului subiect, in favoarea unor comentarii sterile, fara a construi ceva.
Acum ceva timp, vorbeam cu Roxana si-am constatat amandoi, cu durere, ca astazi, cei mai multi oameni, in goana lor dupa razboi, vor a darama, fara sa puna ceva in loc. Daca inainte, tinerii se razboiau manati de un sentiment de prospetime, acum constatam ca ideea constructiei e deja caduca. Ne batem doar ca sa ne batem, amestecand fondul cu forma. In timpul discutiilor cu un onorat comentator al povestii mele, am foat acuzat de-a dreptul ca nu vreau sa vorbesc despre mine. Ca filosofez, ca frec picioare de lemn. Si ca, daca nu-mi convine ca lumea comenteaza in jurul meu, sa m-apuc sa scriu intr-un jurnal, nu pe un blog. Apropos, exista modalitatea tehnica a moderarii/stergerii comentariilor, dar nici nu-mi trece prin cap sa fac asta, tocmai ca sa ne bucuram de diversitatea de idee.
In fapt, motivul pentru care scriu -si pe un blog- este tocmai acela al constructiei. Tot cu Roxana am convenit ca as fi un arogant nesimtit daca as spune ca scriu doar pentru mine, doar ca sa dau afara ceva care ma apasa. Si ca, mai exista oameni pentru care cautarea ramane un oxigen de respirat. La un moment dat, Paler intreba cum ar fi un om, daca n-ar mai avea intrebari, daca ar fi aflat toate raspunsurile. Pai eu cred ca stim deja ca i se poate canta prohodul existentialist. Trist, trist rau ca unii nu se mai pot bucura...
Ce-ar mai fi de spus?

Later edit:
Mi-am adus aminte, citind unele comentarii, de Laura Gog ( iarasi, cine stie, stie )

Even later edit:
Ce stearpa a fost postarea asta, nu-i asa?