saburau

O fi de la faptul ca inca n-a prea ajuns primavara p-aici, o fi de la faptul ca m-am intalnit cu o prietena a carei fetita mica s-a uitat tot timpul la mine cu o competenta uluitoare, sau poate am obosit, pur si simplu... Cert e ca aseara am baut iar din sticla.
Desi am promis c-am sa scriu ceva vesel, cred ca acum e cel mai bun moment sa scriu despre un subiect de mult in analiza, respectiv despre abandonul unei garzi de corp. Ma refer aici la o garda de corp autentica, nu la masculosi (nu e o greseala) cu creierul mucegait de relaxare.
Acel abandon al sinelui, al chiar fiintei lui proprii, in beneficiul unui om pe care-l apara, si caruia, intr-un mod sublim si ciudat, i se daruieste. Un om pe care, de cele mai multe ori nici nu-l cunoaste prea bine.
Sunt unul dintre cei mai norocosi oameni din lume, am trait momente si-am cunoscut oameni care m-au hranit si mi-au dat viata, ma bucur de cele mai multe lucruri din jurul meu, poate chiar si de cele mai mizerabile, tocmai pentru ca astea ma ridica.
Scriu cu aceeasi sete care m-a facut sa apar oameni pe care nu-i cunosteam dar despre care credeam ca au dreptul la viata si ei, ca si altii. Si la fel, atunci cand scriu, simt acelasi abandon care ma naste de fiecare data cand apar un om. Acea renuntare la propriul corp, la instinctul propriu de conservare, la nevoia proprie de-a respira, pentru ca el sa poata respira in siguranta.
Mi-am intrebat studentii acum cativa ani ce cred ei ca-i trebuie unui om pentru a fi o buna garda de corp. Am primit diverse raspunsuri, dar nici unul nu era ce asteptam eu. Si-n seara aceea a trebuit sa vorbesc despre abandon. Acel moment in care, in mod constient si invaziv, trebuie sa il imbraci pe cel pe care-l aperi, cu toata fiinta ta, sa-l acoperi nu numai cu trupul, ci si cu "respirarea" ta. Pentru ca, fundamental, el e cel care conteaza, tu esti doar cel care se daruieste. E un fel ciudat de-a face dragoste cu el, de-a i te da lui, fara ca asta sa-l implice in vreun fel constient. Amicul meu, Gabi, ma intreba odata, de ce nu incerc sa transfer acesta daruire facand un copil. Hmm, asta chiar e o intrebare...
Dar sa revenim. In limba japoneza, termenul de samurai se trage din vechiul verb saburau, care se traducea prin "a sta alaturi". E o perspectiva absolut minunata. A fi alaturi de cineva, a-i numara chiar si respiratiile uneori ( sau a i le numara fetitei tale, nu? ). A sta alaturi...
Am fost intrebat de ce nu vreau sa fac altceva. Si n-am putut da un raspuns pana de curand, cand, am simtit crunt ca asta e un fel de penitenta careia trebuie sa ma supun. Un fel de-a ma bucura de putinta mea de-a iubi.
Am fost intrebat daca nu cumva fac asta pentru bani. Iertati-ma daca am sa rad cu spume, dar niciun sac de bani nu poate cumpara sentimentul de la sfarsit cand, dupa ce te desparti de omul langa care ai stat, ti se pare ca, intr-un fel i-ai mai dat nastere o data. De fapt, atunci cand esti langa el, asta e ceea ce conteaza: indiferent ce patesti tu, el trebuie sa respire in continuare, sa fie in viata. Viata in care te vei afla si tu, one way or another...
Am mai fost intrebat de ce trebuie sa fac asta neaparat in Irak. Mie mi se pare ca si in Irak oamenii trebuie sa traiasca. Si am dreptul - poate singurul - de a-mi alege omul la dispozitia caruia sa ma pun. Saburau...
Si nu, chiar nu e vorba de bani. Nu in cazul meu, aici. Am mai spus-o, banii nu pot cumpara chiar tot. E doar un alt fel de-a iubi. Si chiar daca cineva spunea odata ca nu-si da seama cine sunt, ca sunt un fel de apa pe care n-o poate strange in pumn, un lucru e sigur. Pot iubi. Pot iubi intr-o mie de feluri, inclusiv ... saburau...