De sambata nu mai am casa decat cand dorm. Mi-au venit delfinii si stam cu ochii pe ei ca pe copii. In general sunt bine, baiatul si una din fetite s-au adaptat, dar fata cea mare, Cheng-Chen e cam apatica si nu  vrea sa manance. Ming, dresorul senior chinez, spune ca e posibil sa fie din cauza schimbarii de mediu dar si din cauza faptului ca s-a schimbat mamiferul dominant. Daca in China Cheng-chen era dominanta in grup, acum Ni-Ni, cealalta fetita a preluat rolul asta.

Pana ieri nu voia sa se joace deloc si nici nu manca. Era trista si, de fiecare data cand ma scufundam cu ei, era mai retrasa. Mi-era frica rau sa nu pateasca ceva, acum exact un an Marc mi-a murit in brate, nu cred c-as mai putea trece inca o data prin asta.

Insa ieri, la vreo jumatate de ora dupa ce-am venit la Delfinariu, Pei-Pei, brusc a facut un salt exceptional, urmat imediat de Ni-Ni si chiar de Cheng-Chen. Nu-mi venea sa cred, parca dadeau spectacol. Dupa ce-au mancat de pranz, stateam pe marginea bazinului mangaind-o pe Cheng-Chen. Ming se apropie de mine: are you happy? Yes, raspund, but i'm still worry about Cheng. Imi zambeste si-mi spune c-a observat ca definii se joaca mai mult cand fac cate-o scufundare. Nu vrei sa intri cu ei fara echipament? Or sa te simta altfel.

Au urmat vreo douazeci de minute de magie pura, in care Cheng-chen inota cu mine, iar ceilalti doi se invarteau in jurul meu si sareau. Mai spune cineva ca mint cand zic ca-s cel mai norocos om din lume?