Punti simple si precare

N-am fost niciodata un tip usor digerabil. Si nici n-am de gand sa schimb asta. Intr-un fel sau altul, asta e un filtru minunat, ma ajuta sa ma tin departe de cei cu care nu ma aseman. Si asta e foarte sanatos. Cel putin pentru mine.

In fix aceasta nota, o sa vorbesc azi putin despre un lucru care ma doare, si anume, despre lipsa promovarii traditiilor marinaresti in lumea boatingului din Romania. Cu exceptia scolilor mari de navigatie (Academie, Universitate maritima si cateva scoli private), aproape nicio scoala nu are in studiu - macar tangential - traditiile marinaresti. Adica, acele practici si protocoale care dau un bun sens vietii pe mare. Ma refer la autentica viata pe mare, nu la ce ni se pare noua ca ar fi navigatia. Cu tot respectul, multi dintre noi traim intr-o mare confuzie, crezand ca daca atingem putin barca intr-o regatta sau intr-un charter inchiriat prin Grecia sau aiurea, am inteles marinaria. Fac yachting din liceu, sunt de 4 ori campion national, de inca vreo 3 ori castigator de Cupa Romaniei, am mai luat un Bosphorus Cup, plus alte balarii de curse si va spun sincer: astea-s niste miuțe, niste furtuni intr-un pahar cu apa, n-au nicio legatura cu marea adevarata.

Avem, in general, acea atitudine de arendas pe barca, de boier care dispune. Ne facem haine (scumpe) pe care scriem mare SKIPPER, nu ne mai strigam decat cu Capitane (desi si aici e o confuzie intre capitan si comandant), ne umplem de poze la timona, insa nimeni nu vrea sa spele santina. Fiindca, nu-i asa, noi suntem armatori, platim oameni sa ne spele barca. Venim in weekend, facem o iesire, bem rom, ne pozam cat mai autoritar dar lasam gunoiul pe ponton, la pupa barcii, atunci cand plecam acasa.

Faptul ca am luat o bucata de plastic de la ANR, nu ne face marinari. Nu ne invata nicio programa scolara sa coasem sau sa peticim vele, ne bazam ca le trimitem la atelier sau ne da sponsorul altele. Dar acolo, in larg, nu esti decat tu cu vela rupta, acolo n-ai sponsor.

La fel, nu ne invata nicio scoala sa facem o reparatie de fibra, iar noi ne uitam in alta parte, zicand ca n-o sa ciocnim tocmai noi un container semiscufundat. Si, chiar dac-ar fi sa fie, avem asigurare, nu-i asa? Da, cu conditia sa mai aiba si cine s-o incaseze.

Aveam in scoala un maistru militar, Ion, ne invata sa facem reparatii in fibra si la final, inchidea ochii si dadea cu palma peste reparatie. Si dracu' ne lua daca il zgaria la palma ceva. Aveam cumva convingerea ca-l durea ceva daca nu era facuta bine reparatia.

Demodat? Poate sunt, habar n-am, dar adevaratul trai pe mare e la fel ca acum 50 sau 100 de ani. Ne mai certam si noi pe vapor, poate ne mai si imbranceam dar nu ascundeam bautura prin chesoane, ca s-o bem singuri, cand nu ne vede nimeni.

Ce pacat ca nu ne mai spune nimeni azi de ce nu se sta cu fundul la prova sau la Comandant. Ce pacat ca nu mai stim de ce tribordul e bordul Comandantului... Ce pacat ca nu mai stim de ce nu se fluiera pe barca. Toate astea au un fundament absolut practic si responsabil pe mare.

Toate astea nu-s niste superstitii fara continut. Ele dau sens vietii, ne invata cum sa ne purtam, cum sa muncim, ce fel de oameni sa fim pe mare. Sau in viata.

Tocmai acele traditii marinaresti ne invata cum sa ne purtam pe mare, cum sa-i cerem voie inainte de orice, cum sa descoperim barca la fiecare spalare, atunci cand trebuie s-o curatam in maruntaie. Fiindca, asa cum imi spunea nea Rudi Calaul (primul meu nostrom), cata grija ai tu de ea, atata o sa aiba si ea de tine. Si, dupa vreo 25 de ani petrecuti pe mare, va spun cu siguranta ca barca e vie. Cum imi place mie sa spun, e o punte simpla si precara.

LE Nu, nu-s suparat sau pesimist, incerc doar sa mai indrept privirile si in alte directii