mu

Pe la sfarsitul plajei - mai avea vreo 4-500 de metri pana la dig - vazu de mai departe, o sticla de sticla, la limita dintre nisip si apa. Nu era deloc ingropata in nisip, poate nu statea de mult acolo, desi n-avea nicio eticheta pe ea. Era frumoasa, isi dadea seama de asta, cu cat se apropia. Se gandi sa sara peste ea, dar, in ultimul moment o depasi trecand pe langa. Era goala, n-avea nimic in ea, nici macar apa, avea un dop de metal. Dupa cativa pasi, incepu sa-i dea tarcoale un gand: daca n-a vazut bine, daca era, totusi, vreun mesaj inauntru? In prima secunda isi zise, zambind, ce prost esti. Dar, imediat dupa asta, fara sa vrea, aproape, se-ntoarse din drum si se indrepta spre sticla. Se opri, uitandu-se la ea, din picioare, cu gura strambata a mirare. Inauntru era o bucata de hartie. Sparse sticla de-o piatra si citi, cu un genunchi in nisip: nimeni nu poate sari peste umbra lui.

Un caine trecu in viteza, pe langa el, din spate..

Hai sictir, Miorito!

Dintotdeauna, mi-au cracanat sinapsele, doua ineptii pe care le imbratisam, aproape cu senzualitate. Prima dintre ele, e mizeria aia (stiu, am mai spus-o), de Miorita, care ne invata sa ne culcam si sa visam oi scelerate, din gura carora curg bale salvatoare, in loc sa ne spalam dracu', pe fata si sa facem. 

A doua tampenie institutionalizata e aia cu "ce mandri suntem noi de romanii de valoare, Eliade, Noica, Brancusi, etc." Da' nimeni nu se intreaba cat de mandri au fost ei de noi. Cat de bine s-au simtit ei cu noi, dac-au ales sa plece si sa moara pe pustii, scuipati, nerecunoscuti, sau, aproape ucisi de noi. Nu vorbesc despre cat au tinut la pamantul asta, asta e cu totul altceva. 
Am luat Ursul, la Berlin, da, si ma bucur tare. Doar ca, as vrea sa vad cate universitati, sau licee vor vrea sa ruleze filmul asta, asa, ca proiect extra. As vrea sa vad cati or sa plateasca sa vada filmul, ca deh, suntem mandri tare, de "romanii care ne fac cinste".

Am sa va spun doua intamplari, pe care nu le-am spus aproape nimanui, ca sa vedeti ce mandri suntem, noi, ceilalti, de romanii binecunoscuti.

In 2010, la Sahara maraton, intr-una din zile, cand ne-au transferat in alta tabara de refugiati, trebuia sa culegem niste legume, dintr-o gradina (aproape singura, de pe-acolo), sa le oferim familiei la care urma sa locuim, zilele urmatoare. La sfarsitul programului, cand duceam sacul cu legume spre autobuz, doi italieni, care stiau ca sunt roman, mi-au strigat: hei, amigo, nu mai duce sacul la autobuz, ia-l acasa!

Nici pana acum n-am gasit un cuvant care sa descrie sentimentul meu de-atunci, scarba si neputinta si rusinea si toate.

In fiecare an, la Marathon des Sables, in seara dinaintea inceperii cursei, Patrick Bauer face o sedinta, cu noi toti, in care recapituleaza ce va sa fie. Printre altele, numara fiecare tara si o ovationeaza. Franta: 350 de alergatori, ura! Marea Britanie, 300, ura! Zambia, 3, ura! Si cei de nationalitatea respectiva, ridica mainile si striga. Si continua, Bauer: Romania: 1, ura! Si toti ceilalti striga ura si-l cauta pe roman. Iar eu ma uit in jos, strang din dinti si-mi vine sa intru-n pamant de rusine. De rusine, ba, nu de mandrie! 

De fiecare data, cand merg la cate-un stagiu de budo, unde nu sunt cunoscut, inca, lumea ma priveste cu coada ochiului. Si nu de admiratie. 
Ia intrebati-i pe Enona si pe Alex, nebunii aia de la Inima Copiilor, cat de mandri se simt, ca au construit o ditamai sectie de spital, care sta inchisa, cu folia pusa pe aparatura, fiindca gunoaiele alea din minister nu vor s-o deschida. Asta, dupa ce romanii, nu ministerul, au donat milioanele alea de euro. 

Asa ca nu ma mai secati cu ineptia aia postcorporatista, ca trebuie sa ma mandesc ca sunt roman.  Am sa fiu mandru, atunci cand toate astea nu vor mai fi doar niste exceptii, niste mirari in viata noastra. 

Ursul e important, fara discutie. Dar, cata vreme ne vom ascunde lenea si impotentele, in spatele lui Netzer, sau Eliade, sau Enescu, cat timp ne vor fi suficienti astia, si ne vom doar mandri cu ei, ne va merge exact la fel. Plesu a descris asta, infiorator, intr-un articol de-al lui Andrei Craciun, aici ( http://www.dela0.ro/andrei-plesu-lipsa-de-generozitate-ne-tine-intr-o-mlastina-care-vom-supravietui-naclaiti ). Vom supravietui, naclaiti. "naclaiti", asta, e incremenitor.

Asa, ca, dormi linistit, romane, n-ai de ce sa te destepti. O s-o visezi pe Miorita, metamorfozata-n curva - vorba lui Cioran, care vine sa-ti faca o felatie, drept rasplata c-ai stat, mandru, in fata nenorocirilor lumii.

PS. Cei care va pregatiti sa ma faceti arogant, nesimtit, samd, vedeti ca ati pierdut startul.

Fatima

Povestea a fost adevarata. Shuni a fost, atunci, acolo. Vrabiile fura si azi, firimituri, in carciumile din El Fna.
Iar Thawad nu si-a mai schimbat, niciodata, luneta.

http://www.youtube.com/watch?v=TgnrTCCYqlw

16 noiembrie

http://www.tedxbucharest.ro/paul-dicu/

Ultramaraton, 55 km, plaja

"Ultramaraton nocturn, 50 si ceva", actiune organizata de prietenii nostri alergatori (Madalina Amza), in Parcul IOR, pentru Inima Copiilor.
Cine din Constanta mai vrea sa alerge cu mine, in noaptea de 9 iunie? Startul, la 10.00 PM. 
55 de km, plaja si asfalt (acolo unde nu merge pe plaja). Sunt doua ture dus/intors, hotel Parc - dig Navodari.

hef

"...I must be an acrobat
To talk like this
And act like that..."


http://www.youtube.com/watch?v=NHa1ThS9avA

Shukran

Acum fix o luna, treceam linia de sosire.  Marathon des Sables, editia 27. Repetam istoria. 

Inainte de-a pleca, murmuram, cu teama: ma duc, alerg, ma-ntorc. Cu teama, fiindca stiam ca se poate intampla orice, care sa ma opreasca. Am spus-o mereu: ma doare-n cot daca e sa crap p-acolo, vreau doar sa termin. Si-mi stateau in gat si-n creier, oameni care erau convinsi c-am sa reusesc. Era acolo Inima Copiilor, careia ii promisesem ca va batea in desert. Nu puteam sa-i dezamagesc. 

Allah a fost mare si-am cules fierul si anul asta. Restul, il stiti la fel de bine ca si mine, fiindca ati stat iar, nedormiti si obositi, ca sa-mi vedeti traznaile de la fiecare final de etapa. Mi-ati trimis mesaje care chiar imi dadeau lacrimile, facandu-i pe rusii colegi de cort, sa ma intrebe de ce-mi trag nasul, cand le citeam. Am sa povestesc, in timp, cate una-alta de pe-acolo, asa, de gust. 

Acum, insa, fara s-o lungesc, vreau sa va multumesc. Sa fac cate o plecaciune in fata tuturor acelora care, fara ezitare, ati crezut in dementa asta si-n mine. Si, care ati facut posibila, la propriu, aventura asta ticnita. 

Donc, intr-o ordine absolut intamplatoare, ati scris istoria romaneasca a editiei 27 a Marathon des Sables, urmatorii:

Asociatia Inima Copiilor, prin Alex Popa, Enona Chiriac si Marius Negrea (tocmai e la TV, spotul vostru/nostru).

ING Asigurari de viata. (cum sa fii Asigurari si sa crezi intr-un ticnit care se duce p-acolo?!)

Ferma Stoian, prin Florin Stoian (un nebun la fel de frumos, care stie cum e sa mananci noroi)

Under Armour, prin marele ajutor al Mirelei Arimia (Magus Consulting), care mi-a furnizat echipamentul, absolut vital.

CORRADI Romania, prin Marius Albu si Cristian Banu. Magnatu', imi esti dator forever! 

Centrul de recuperare medicala MAN, prin Nicu Mantu si Ioana Albina (mama, cate injuraturi mi-am luat de la ea!).

Zip Escort, prin Iulian Radu, care a ajuns sa ma cunoasca atat de bine, incat ma intreaba doar de cat am nevoie. 

Romastru SRL, prin Bianca Iuga.

Europa FM, prin Ioana Dumitrescu, Marius Furdui si Elena Tudor, care-au stat pe coada mea 100% din timpul asta.

Acelora care, cunoscuti si necunoscuti, ati alergat alaturi de mine, m-ati certat, mi-ati dat suturi in cur, m-ati imbratisat, precum si etcetera, aratandu-mi ca nu e degeaba. 

As fi vrut sa scriu numele fiecaruia, da' mi-e sa nu uit pe careva, ar fi pacat. 

Numele vostru, al tuturor, e scris pe medalie. Makhtub!

PS. Le multumesc, de asemenea, acelora care, oameni sau autoritati, n-au avut incredere in mine, m-au injurat, care mi-au inchis usa in nas, care nici nu m-au ascultat, care dupa cursa ar fi vrut sa faca poze cu mine, samd. 

Voua, acestora, hai pa!

http://www.youtube.com/watch?v=2DuoZgTl-i4&feature=youtu.be 

cu ochii la flori
fata nu vede fulgul
de pe gene

Antarctica

1958. Expeditia japoneza de cercetare in Antarctica, condusa de profesorul Ushioda, e fortata, datorita conditiilor meteo absolut groaznice, sa paraseasca baza Showa. Nava-spargator, Soya, nu poate sa patrunda pana la baza si-tunci, echipa de cercetatori, dupa multe  discutii, e preluata cu elicopterul si fortata sa-si lase acolo cei 15 caini husky, legati in lanturi, in formatie. Aveau hrana pentru o saptamana, timp in care profesorul era convins ca va reveni.

Ushioda se intoarce in Japonia si cauta din rasputeri resursele si intelegerea pentru un nou drum. Nu gaseste acest sprijin si demisioneaza de la Universitate, in ciuda tuturor rugamintilor conducerii.

Intre timp, opt dintre caini, reusesc sa rupa lanturile (Riki, Anko, Shiro, Jakku, Deri, Kuma, Taro, şi Jiro), dar alti şapte nu au fost atât de norocoşi. Calatoresc in pustiul polar, fortati sa se hraneasca din cadavre de foci, fecale si resturi scoase de apa din crevase.  Dupa alte cateva luni, mai multi câini mor sau dispar în gheţar. Riki e rănit mortal de o orca în timp ce încerca să-i protejeze pe Taro şi Jiro. Anko şi Deri cad prin gheata si mor congelati. Shiro a căzut de pe o stâncă, iar Jakku dispare în pustie. 

In tot acest timp, Ushioda umbla prin tara, ravasit, intalnindu-se cu familiile de la care luase cainii, cerandu-si iertare ca nu i-a putut apara. E copleit de sentimentul ca si-a tradat tovarasii de expeditie si si-a incalcat onoarea. Oficialitatile din Hokkaido decreteaza ca si "prieteni", cainii morti in expeditie. 

Dupa unsprezece luni, Ushioda pleaca, impreuna cu iubita lui, sa ingroape cainii pe care i-a parasit in Antarctica. Impreuna cu fostul lui partener de cercetari, profesorul Ochi, gaseste cadavrele a sapte caini. Cand crede ca asta e tot, se intalneste cu cei doi frati, Taro si Jiro, nascuti in Antarctica. 

Ulterior, Jiro moare la varsta de 4 ani, in timpul expeditiei din 1960. Corpul sau e depus la Muzeul National de Stiinta din Ueno, Tokyo.  Fratele sau mai mare, Jiro, se intoarce la Universitatea din Hokkaido, unde moare de batranete, la varsta de 15 ani, acolo fiind si ingropat. 

Nankyoku Monogatari.  Antarctica, 1983. Vangelis, coloana sonora. Magic.

http://www.youtube.com/watch?v=7D6DbixCnEs

 

clairvoyant

Într-o scrisoare a lui Cioran către Noica, la spartul târgului, când rușii deja își instalaseră regimul de ocupație la București, acesta îl îndemna pe bunul său prieten să vină la Paris. Printre motive se număra nu numai dorința lui Cioran de a avea alături pe cineva într-un oraș nou și necunoscut, ci și de a-l feri pe Noica de ceea ce filosoful pesimist din Rășinari intuia că urma să vină: „Te vei retrage inevitabil la gurile Dunării, unde se va cânta iremediabil Doina, iar Miorița va deveni curvă.”

Exercitiu de admiratie

dossard no 100 - DICU

3...2... cuvintele le stii. sunt toate pentru tine.la fel si noi, cu totii. prietenii tai - cei reali, dar si cei fara un chip anume. sensei, lupta asta ai castigat-o! te apropii de sosire! inca vreo 3 pasi si-ai ajuns. te odihnesti putin, dupa aia, la un ceai, in Sahara? (raluca)

pas dupa pas, maitre! maitre, pas dupa pas sunt dupa tine si cu sufletul alaturi. nu stiu daca ti-a zis sam, dar am facut semimaratonul singur, saptamana trecuta. ti-l dedic. am scos un timp mai bun si fara mana pe spate. si inca mai puteam sa alerg. daca poate un prost ca mine asta, matale zbori pe-acolo. hai, te pupa tata si te-asteapta cu berbecut si cu copila mica, sa te stranga in brate. (sabin)

Am promis, doar, ca va multumesc fiecaruia pentru fiecare mail pe care mi l-ati trimis acolo, atunci...

do

N-are legatura cu nimic din ce mi se intampla. Nicioadata n-a avut. E copilul meu, il cresc de aproape 17 ani si, niciodata, cu o singura exceptie, n-am simtit asta. Atunci, acum 7 ani, pierdusem tot. Mi-a trebuit mult sa ma ridic. Nu mi-e rusine sa spun toate astea, am facut lucruri nedemne. Dar ea a ramas langa mine, sau eu langa ea, nu stiu prea bine. Mi se pare ca e singurul lucru coerent, din viata mea.

Astazi, lumea imi spune ca trebuie sa le arat altora cum sa se ridice... ce ironie..

Tot astazi, simt ca nu mai merge. Intru acolo si ma intreb ce caut intre peretii aia. Care e rostul meu, acolo. Oamenii simt asta si ma trag de maneca, aidoma unui copil care se uita la tine, intrebator. 

Da, as putea lua o pauza, dar lucrurile astea nu merg cu pauze. Nu cresti copii cu pauze. 

Nu-mi mai vine sa predau. Am spus mereu ca nu sunt un model.

Zidul... Pentru prima oara.
Nu-mi dati lectii, stiu tot ce trebuie stiut, eu le-am inventat.
A venit...

Leto

"... cu fiecare zi care trece, deveniti tot mai ireali, tot mai straini si mai indepartati de ceea ce constat ca am devenit eu, in acea zi. Eu sunt singura realitate si, indepartandu-va de mine, va pierdeti realitatea... Iata de ce voi sfarsi prin a nu mai face nimic, restituind totul unor oameni inspaimantati care, in acea zi, se vor trezi singuri si obligati sa actioneze ei insisi..."
Leto

gaijin

      Gradina nu avea nimic neobisnuit. Poate doar o predilectie a stapanului pentru maci si crizanteme albe. Undeva, intr-un colt, cativa bonsai uscati, faceau nota discordanta, indemnand la tacere. In vreme ce vantul pieptana macii dimprejurul lor, ei ramaneau nemiscati, arzand sec freamatul cromatic.

      Casa pastra ceva din aerul vechilor vremuri, cu trei trepte de lemn la intrare, care scartaiau sfios cand erau calcate. Undeva, spre capatul aleii pietruite, pasarile se adunau sa bea apa din mica fantana arteziana pe care nimeni nu stia cine si cand o construise.

      Nemura venise tarziu in seara asta. Urca scarile necalcand niciodata pe mijlocul treptelor, poate si de-acolo scartaitul acela sfios. Arunca o privire spre mica fantana, cateva pietre cazusera dupa ultima furtuna, ar fi trebuit sa le aranjeze, dar parca ceva nu-l lasa. Isi lasa pantofii la intrare si usa se deschise in fata lui.

- Ai intarziat, il intampina Hiroko, luandu-i geanta. S-a intamplat ceva?

- Uneori, planurile se mai schimba, ii raspunse barbatul, sarutand-o pe frunte si lasand in mana ei un rucsac cafeniu.

      Femeia avea in jur de 55 de ani, dar arata mult mai tanara. Daca n-ai fi stiut ca e bolnava nu i-ai fi dat mai mult de 25. Boala survenise in urma infestarii cu un virus necunoscut, cand Nemura era copil. Fusese rascumparata de Ito, oyabun-ul cu ochi kaki si, de-atunci se intalnea cu el periodic, pentru a-i prelua poruncile. De fapt, Nemura era cel care indeplinea sarcinile. Hiroko il ingrijea, ii pregatea armele, iar el facea ce trebuia facut. Era pactul pe care-l facuse femeia cu oyabun-ul. Urma sa plece impreuna cu baiatul orfan, dar, trebuiau sa-i dea ascultare fara cracnire. Adevarul e ca ii purta un soi de recunostinta pentru faptul ca-i luase din bordelul acela sordid, unde Hiroko plangea in fiecare zi, uitandu-se la luna.

- S-a uscat si al patrulea, ai vazut? zise Nemura, desfacandu-si un bandaj din jurul genunchiului.

- Imi pare rau, chiar am incercat tot posibilul. Poate nu ti-e dat sa cresti bonsai. Sau poate ... trebuie sa te opresti. Barbatul gemu usor cand intinse piciorul. Stia ca nu se poate opri decat daca Hiroko murea sau, daca Ito il dezlega.

- Poate-ar trebui sa vorbesc cu el...zise Nemura. Intr-o buna zi va intelege.

- Inutil. Ito n-o sa inteleaga niciodata. Cum a mers azi?

- Bine. A suferit exact cat trebuia sa sufere. Poate in viata viitoare va invata sa fie mai bun si n-o sa ne mai intalnim. Spune-mi Hiroko, tu n-ai vrea sa plecam de-aici?

- Cum sa plecam? Dar Ito? Si gradina ... Si-apoi, oricum nu mai dureaza mult. N-as vrea sa-ti fiu o povara.  

- Eu iti sunt povara, prietena mea draga. Din cauza mea s-a intamplat tot. 

- Tu ai fost un miracol, copile. Casa aia se facuse scrum, nici acum nu stiu cum ai scapat. Iar ai tai au murit inainte sa stie cat de beti erau. 

- Unul pare ca nu s-a uscat de tot...  sopti barbatul, cu ochii spre gradina. Are cateva frunzulite care nu-i mor, dar nici nu mai vrea sa dea altele.

- N-am sa-ti mai repet. Ai sa intelegi, intr-o zi... Apropo, va trebui sa cumperi alte ace. Astea s-au cam dus, ii spuse femeia, ridicandu-se putin mai greu. Stia acupunctura foarte bine. De fapt, chiar ea il invatase pe Nemura. Atat de bine, incat, uneori, atunci cand sabia sau pistolul erau imposibil de folosit, acele rezolvau problema. Intre timp, Nemura sau chiar ea mai mergeau pe la bolnavi si-i tratau, fara bani. 

- Ce mai stii de ea, intreba el, cu ochii inchisi. 

- Vrei sa-ti fac o supa, sau astepti sa se termine iepurele de fript? 

- Astept iepurele, raspunse, strangandu-si buzele ca si cum si le-ar fi refuzat. Totul e in regula pentru maine, la Nagoya? 

- Intoarce-te pe stanga, sa scot acele, ii raspunse Hiroko, asezandu-se in genunchi langa el. Nici astazi Nemura nu stia ce parfum foloseste. De fiecare data i se parea ca miroase a frunze rosii, uscate. 

- E in regula tot. Ito vrea sa-l faci sa sufere mult. O sa-ti poti folosi katana. Individul locuieste intr-un apartament, singur. 

- Hiroko-chan, azi mi s-a parut ca ezit... M-am taiat singur.

....

         In blocul de la capatul strazii, nu se auzea niciun zgomot. Usa de la intrarea in scara, era deschisa. Urmau trei trepte, Nemura n-o calca pe prima, era o superstitie, sarea intotdeauna prima treapta a vreunei scari. Stranse si mai mult degetul mare pe tsuba katanei, vrand parca sa se convinga ca inca era acolo. De ceva vreme, incepuse sa se indoiasca. In cei aproape 15 ani, in care il slujise pe Ito, isi facuse treaba fara sa comenteze. Stia ca avea o datorie de spalat. Ar fi putut renunta, fireste, dar rusinea ar fi ramas nespalata. In ultimul timp, se uita mai mai mult ca de obicei, la degete. I se parea ca se stramba tot mai mult. 

      Aproape fara concursul creierului, cu o rapiditate diabolica, puse un genunchi jos, surprins de un falfait deasupra capului. Mana ramase inclestata pe maner, dar nu trase lama. Porumbelul iesise deja prin luminator, lasand in urma lui un miros caldut. 

          - Cine e? Vocea din apartament era gajaita si tulbure. Asta il linisti, oarecum pe Nemura. 

- De la compania de electricitate, in legatura cu pana de curent. 

      In primii centimetri de la deschiderea usii, Nemura incepu deja rugaciunea: kanji bosatsu, hannya, haramita-ji.. Intotdeauna se ruga, inainte de a incepe lucrul. Stia bine ce face, dar se simtea putin mai usurat, rugandu-se. Mana pleca brusc singura, vesela ca era libera sa danseze. Inainte sa scoata lama, piciorul stang ii rupse barbatului mirat o coasta din dreptul inimii. A doua lovitura ii viza gatlejul, sa nu poata tipa si, in acelasi timp sa-i creasca durerea din piept. Inchise incet usa, in urma lui, aproape rabdator. Gura victimei schita niste strambaturi aidoma mastilor pe care le purtau ainu, in vechime. 

Gya-tei, gya-tei, hara gya-tei, hara so gya-tei, bo-ji sowa-ka... Statea foarte aproape de fata nefericitului si se ruga cu ochii intre-deschisi. Ii infipsese lama un sfert, in abdomen, Ito voise sa sufere mult, sa simta durerea mult timp. Niciodata femei, niciodata copii, asta era regula. Cum te numesti, ii sopti la ureche, scotand putin lama. Trecura cateva momente bune, pana sa poata distinge ce spuse amaratul. Toda... Toda... Niciodata femei, niciodata copii, Toda! Sha-ri shi, shiki-fu i-ku... Inainte sa simta ca lama ii paraseste pantecul, jumatate din gatlej era taiat, improscand sange pe covorul bej din incapere. Macilor le merge bine, crizantemelor, la fel. De ce nu-mi traiesc bonsaii? Le dau tot... 

Nemura il lasa sa se zvarcoleasca aproape afectuos si, inainte sa bage lama inapoi, in teaca, il scuipa. I se parea un fel de motiv pentru care nu-i traiau toate plantele. 

       ...bo ji sowa-ka... In urma lui, usa se inchise usor, fara zgomot, iar Nemura incepu sa coboare scarile aproape sfios. Peste doua zile Ito voia sa-i vorbeasca. Era prima oara, dupa multa vreme, in care se vedeau fata in fata. Aproape mereu, Hiroko intermedia totul, de la fotografia victimei, pana la bani. De data asta, Nemura se simtea intr-un fel, dezbracat. 

...

        - Poti sa te asezi, stii ca esti ca la tine acasa, aici. Ito nu parea deloc batran. Cu o mustata subtire si ras pe cap, nu-i dadeai 70 de ani. Avea niste maini aproape electrice, nu trebuia sa te atinga, ca sa le simti forta. Ochii erau kaki, asta il mirase intotdeauna pe Nemura. Nu mai intalnise niciodata o asemenea culoare, la nimeni. O fi de la opiu, ii venea mereu in cap ideea asta. Se aseza in seiza, in fata lui, usor piezis si cu mainile pe genunchi.

- Oya-bun... Ramase cateva secunde cu capul lipit de covor. Mirosea a tutun. 

- Ridica-te, prietene, ii raspunse Ito, apucand ceainicul si turnand putin pe langa ceasca. Hmm, imbatranesc, o sa scapati in curand de mine. Zambi infricosator. Niciodata Nemura nu stiuse cum sa se simta in preajma omului asta. Parca nici n-avea timp sa se teama de el. 

 -Iti multumesc pentru afacerea de acum doua zile. Am inteles ca totul a fost in regula, jigodia aia a primit ce-a dat si el. Hiroko a primit deja plata, da? 

- Hai, oya-bun, totul e in regula, arigato gozaimashita..

- Te rog, serveste, le am de la un prieten american. Sunt facute de mana, nu prea mai gasesti azi, asa ceva. Cutia de trabucuri parea gigantica in mana osoasa si aproape timida. 

       Flacara chibritului accentua dintr-o data, expresia metalica a lui Ito, atunci cand acesta isi aprinse trabucul. Nemura nu stiu cine l-a chemat pe nefericitul din dreapta lui si cand intrase. 

- Sayo, e a doua oara cand chibriturile sunt ude. O sa invatati vreodata sa va faceti treaba asa cum trebuie? 

- Hai, Ito-sama, sumimasen. Pare ca vremea ploioasa le-a inmuiat. Se retrase aplecat din sale, bucuros ca inca e in viata.

- Nemura, stii de ce te-am chemat? il intreba brusc, uitandu-se tinta in ochii lui.

- Nu, oya-bun. Banuiesc ca vrei sa-mi vorbesti de alta afacere.

- Afacere... zambi batranul, tragand inca un fum... Nu, nu e vorba de nicio afacere. Am simtit ca tu vrei sa-mi vorbesti. M-am inselat?

- Nu, oya-bun. De ceva vreme as fi vrut sa-ti spun ca incep sa obosesc. Parca ezit de fiecare data. Nu e vorba de increderea in justetea cererilor tale, doar ca... voiam sa te intreb daca nu crezi ca mi-am platit deja, datoria. 

Fumul semana, oarecum, cu parfumul lui Hiroko. M-am tampit, isi spuse, scuturandu-se.

- Datoria... murmura, Ito. Datoria ta, Nemura, n-o poti plati singur. Onoarea familiei mele n-a fost patata de tine, tu esti doar un accident intamplat pe drum. Uite, iti promit ca ma voi gandi la asta. Acum, insa, as vrea sa-ti propun o noua lucrare. De data asta e vorba de ceva cu totul special. Tu esti singurul care-o poate face. Si nu e vorba doar de maiestria ta. Ai sa intelegi de ce te-am ales pe tine. Hiroko iti va da, ca de obicei, informatiile. Pe urma, vom vorbi si despre datoria ta. Poti pleca, acum.

- Ito-sama...

        Mergea pe strada, masurandu-si pasii cu o oarecare stangacie. De ce-a vrut sa-l vada? Nicio afacere nu-i fusese ceruta personal de Ito, pana acum. In fine...

        In casa era racoare, arsita neobisnuita a primaverii nu incalzise inca, peretii. Hiroko il descalta de pantofi, intr-un fel neobisnuit. Nemura o apuca de umeri si-o ridica, uitandu-se curios in ochii ei. 

- Daca n-ai fi avut toata viata grija de mine, as fi fost convins c-ai pus ceva la cale, impreuna cu Ito.

- Pus la cale, nu e tocmai exprimarea corecta, dar da, trebuie sa vorbim. De data asta, e ceva special. O sa vorbim dupa masa.

        Era la a patra ceasca de sake, de obicei nu bea asa mult, dar acum se simtea vulnerabil. 

- Copile, e vorba de o femeie. Lui Nemura i se bloca mana pe ceasca. Cum, femeie... ingaima.. Niciodata n-am...

- Da, stiu, ti-am zis, acum e cu totul altceva. Dupa asta vei fi liber. Si eu. Intr-un fel sau altul. Trebuie s-o faci. Trebuie sa ai incredere in mine. Asa cum ai avut pana acum. Si-as mai vrea sa-ti spun ceva.

           Discutia dura cam o ora. Nemura aflase toate detaliile. Hiroko insistase asupra manierei foarte scurte de lucru, era cerinta lui Ito. Sa nu sufere. Ca de obicei, barbatul nu intreba care e motivul executiei, desi... o femeie... Urma sa fie otravita. Iar inainte de asta, Nemura trebuia sa bea un ceai cu victima. Nu inteleg nimic, isi spuse. Cum adica, trebuia sa-si plateasca iubirea? Adormi incredibil de repede. 

           Era o noapte linistita, nimic nu trada ce avea sa urmeze. Satul in care plecase pentru a-si termina treaba, era la vreo 50 de km de Kyoto, mersese cu trenul pana acolo. Se simtea nesigur si vinovat, pentru prima oara. Nu era vorba de cei pe care ii ucisese pana atunci, era ceva ciudat in afacerea asta. Ito mai avusese o cerinta. Femeia urma sa aiba fata acoperita pana dupa ce va fi fost ucisa. Si nu-i va vorbi. Abia apoi trebuia sa i-o descopere. Ce dracu' e toata tarasenia asta? Ar fi putut sa nu accepte, dar... De ce i-a spus ca dupa asta vor fi liberi? Mai mult decat atat, fara nicio arma la el, se simtea iar, dezbracat. Isi impuse sa se concentreze asupra lucrului. 

           In semiintunericul din incapere, kimonoul rosu al femeii asezate in fata lui, parea nehotarat. Uneori isi pierdea culoarea si se misca aidoma unei stafii. Femeia intinse mana, cerandu-i in tacere, plicul cu otrava. Era o otrava facuta manual, din pistil de crizanteme. Particularitatea acesteia era ca nu putea fi detectata la autopsie. Nu era un compus chimic, ci un melanj natural, asa ca nu lasa urme. 

            Nemura se simtea ca intr-un vis. Parca era un robot. Intr-un fel inuman, nu el avea controlul si initiativa miscarilor. Raspundea automat, fara sa se poata opune, cererilor mute ale femeii. Cineva de-afara ar fi vazut doar vechiul ritual al ceaiului. Ce ?? Una din miscarile femeii ii paru extrem de familiare, dar nu reusea nicidecum sa identifice de unde. Turna, pur si simplu docil, otrava din pliculet, in ceasca femeii. Simtea un fel de amorteala calduta in tot corpul, iar creierul avea accese rare de revolta, simtindu-se un simplu executant. 

            La un moment, un zvacnet usor trada efectul otravii. Femeia aluneca usor inainte, cazand cu fruntea de podea. Asemenea vechilor samurai, constata stupid, Nemura. Inainte sa se apropie de ea, inima incetase deja sa mai bata. Nu suferise deloc, asa cum ceruse Ito. Doar doua gemete, ciudat de cunoscute. Barbatul o ridica la pieptul lui, dezvelindu-i chipul. In clipa aceea, gura i se stramba intr-un rictus inuman si totul in jurul lui intra intr-un vartej inimaginabil. Isi pierdu cunostinta fara a avea timp sa se opuna...

....

           Trecusera, deja, cam trei saptamani de cand Nemura terminase cu vechea viata si-si incheiase socotelile cu Ito. Intr-adevar, batranul s-a tinut de cuvant. Hiroko nu suferise deloc. Otrava fusese preparata chiar de ea, invatase reteta cand traia in bordel, de la un client chinez. Nici acum Nemura nu-si revenise complet. Intelegea pe deplin justetea actului sau, doar ca...

      Hiroko stiuse toata viata, c-a gresit. Pactul pe care-l facuse cu Ito fusese unul ... cinstit. Atunci cand daduse foc bordelului, voise se se razbune pe parintii lui Nemura. Tatal acestuia lucra spion pentru ocupantii americani, iar maica-sa se vindea tot lor.  In demersul ei nauc, de-a spala rusinea unei natiuni tradate, ucisese un copil nevinovat. Copilul lui Ito. Avea cam 3 ani. Ito facea parte dintr-o veche familie de ultranationalisti, repudiati dupa Restauratia Meiji. In acea vreme, Yakuza pastra inca, regulile si onoarea vechilor samurai. Doar ca, mai tarziu, scoasa in afara legii, trebuia sa-si asigure supravietuirea. Ito conducea acel bordel. Si-si ascunsese acolo, copilul, incercand sa-l apere. O parte din bani mergea la autoritatile locale, iar Hiroko stia asta. 

      La incendiu, Ito a salvat-o, impiedicand-o sa se sinucida. A obligat-o sa il creasca pe Nemura, ca pe copilul ei, in schimbul pastrarii secretului. Iar boala ei facea parte din pact. Ito o otravea incet, pana cand Nemura urma s-o ucida, spalandu-i rusinea.

      Nemura intelegea perfect tot ce se intamplase. Hiroko il educase impecabil. Toate cioburile se lipeau acum, ca prin farmec. Intelegea de ce femeia ii repeta mereu ca trebuie sa-si plateasca iubirea.  Si de ce Ito, tinandu-l intr-o zi pe dupa umeri, ii zambi amar, spunandu-i ca nu putea avea femeia iubita, pana nu-si termina treaba. 

...

     Tanara ii mangaie obrazul, cu mana ei mica. Nu semana aproape deloc cu maica-sa. 

- Te iubesc, Shauna... sopti Nemura, aproape de clavicula ei.

- Te iubesc, dragul meu. Si-ti multumesc. Mama e linistita, acum... 

Heaven and Earth

In '93, Stone facea filmul. I-a iesit bine, e magic, sa mor daca nu.  Minutul 00.47. M-a urmarit chipul fetei aleia, cativa ani buni. Tot in '93, eu bantuiam prin India. O Indie saraca, dezbinata, plina de contradictii. Intr-o seara, am vazut o fetita identica, avea vreo 12-13 ani si vreo 35 de kilograme, carand un sac imens, de orez, in spate. Muncea, incarca nave...
A observat cineva ca berzele nu stau acolo unde e zgomot?
Btw, cred ca a fost singura ocazie in care Kitaro a facut muzica adevarata..

http://www.youtube.com/watch?v=dIsfEvul-5E&feature=related

o emisiune

Aici m-a pus Sanda Nicola cu botul pe labe... Ca sa nu uit.

Iar tu, Ioana ... o sa platesti :)

http://inregistrari.b1.ro/view-generatia_cu_cheia_de_gat-76.html

alt bors de peste

Din ciclul “viata-i frumoasa, noroc ca-i scurta”:

- Pai ma Paule, n-ai cum sa oferi si entertainement si siguranta… ar fi trebuit sa intelegi asta.

Punct.

A, sa nu uit,  mi-ati face un mare bine daca n-ati vota filmul ala. Chiar stiu despre ce vorbesc, nu ma contraziceti.

http://www.youtube.com/watch?v=NHa1ThS9avA

Discovery channel

 

 

 

 

 

 

 

 

"În urma campaniei Oricine poate fi erou, începută în luna martie a acestui an, Discovery Channel a realizat 10 documentare de scurtmetraj despre poveştile unor români care pot fi considerati „eroi Discovery”, prin pasiunile, curiozitatea şi spiritul lor de aventură. Filmele vor putea fi urmărite în premieră la TIFF, luni 6 iunie, la Meeting Point, începând cu ora 21.30."

http://www.realitatea.net/discovery-channel-aduce-la-tiff-10-documentare-romanesti-de-scurtmetraj_839789.html

of course...

stairs ahead -
my knees talking...
and the raven's tears...
 
http://www.youtube.com/watch?v=1vP-bONWw38

Unu

"... si numai Dumnezeu va sti ce voi alege, caci lama mea o vor deopotriva si ingerul si demonul. Si amandoi ma invata de bine..."

Paul Dicu - Sunt un inger beat
http://www.youtube.com/watch?v=W-iXMhy8jKI&feature=related

PS. da, am inceput cartea...

Inca o zi obisnuita

Acuma, sa mor daca stiu: o fi noroc sau ghinion? Io zic ca e noroc, desi...

Lucrurile stau asa. Cu vreo 3 kilometri inainte de Tulcea, intr-o curba fara vizibilitate, un baiat bun, cu o masina neagra, se gandeste el sa stranga curba si sa intre pe sensul meu. Donc, imi taie fata, incerc sa evit, evit, ies in decor, pe griblura, imi fuge roata spate si ma culc pe dreapta. Credeti cumva ca omul a oprit sa vada ce-a facut? Aiurea, se grabea. Asa ca, am o gaura in genunchiul drept, adica ACEL genunchi. O gaura la vreo 2-3 cm de osul rotulei, care mi-a rupt muschiul, zici ca a iesit un glont pe-acolo. Imi pare tare rau ca n-am apucat sa fac o poza sangelui care tasnea din gaura, cred ca mi-ar fi crescut gradul de farmec, nu ziceti? Osul e aproape intact, deci, sunt norocos, nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost daca mi l-as fi spart.

Deci, se prelimina neste deficultati: vreo luna pauza, stau in pat - ia uite cum am timp sa incep de scris cartea , motorul are ceva de reparat, acum, cand stau tare bine cu banii, nu? Si, luni, ii asteptam pe baietii de  la Discovery, sa facem filmarile. Pai ce filmari facem noi, acum? Poate doar sa invat repede ceva goblen, sa nu vina oamenii aia degeaba. A si pe 4 iunie mergeam cu baietii la Tusnad, la un semimaraton. Acum, cred ca merg doar ca injurator afectuos.

Doare de ma cac pe mine, stau in pat (!!!) si, ce e fain, doctorita auzise de mine la radio. Pai, pac pac, nu?

Ce pizda ma-sii se intampla aici, stimati telespectatori?

Lasand la o parte sarcasmul asta imberb, ma bucur. Pai nu va zic eu ca-s norocos?

PS - la vreo 3 metri de locul distractiei, jucau pocker doi baieti. Ingropati. Nu le-am vazut cartile, ca erau acoperite de crucile lor. Sa traiesti baieti, de data asta, zic pas...

Maistre, viata nu-i un bors de peste...

Sabin gateste bine. Bine rau, va spun eu, c-am mancat din mana lui. Din a lui Cipake, inca nu, da-mi zice ceva ca si el pune probleme. Dar, aseara, amandoi se uitau la doua capete de crap si se contrau despre cum se face un bors de peste. Aterizez acolo si sunt luat la intrebari despre osul amar. Zic, baieti ia stati ma, asa. Vreunul dintre voi a facut vreodata un bors de peste? Pai, sa vezi, ca avem reteta si... Bai baieti, eu v-am intrebat ceva. Pai... nu, n-am facut. Bine, atunci las' ca va da tata unul. Cipake era chiar circumspect, omul s-a batut din rasputeri. Cu vreo 10 minute inainte sa-l termin, cade cerul pe mine, aflu ceva. Nu, n-am sa va spun ce. Eram cazut, Sabin ma vede si ma intreaba ce e. Ii zic, coane, nici macar eu nu pot avea chiar tot. Da' bine ca macar am terminat borsul, nu cred ca l-as mai fi putut face. La sfarsit, oameni cazuti pe jos de placere, glorie totala pe capu' meu - a se observa modestia de care dau dovada.
http://www.youtube.com/watch?v=VCHAkScJ5eY
Sabin are o fetita, pe Leia. Pana si ea a mancat din borsul ala. Copilul asta mi-a dat lacrimile aseara. Asa, pur si simplu. Si-i spun Cosminei, sotiei lui Sabin, luati-o din bratele mele, acum, ca nu mai rezist. Eram cazut.. Descoperisem cat de gol sunt.. 

Astazi, la fel de cazut, ii povesteam lui Sam despre victoria mea din bucatarie dar si despre cadere. Omul, saracul incearca sa-mi intinda o mana si glumeste: bre, maistre, viata nu-i un bors de peste... 

later edit: si mai vine si Andrei Craciun, unul dintre putinii jurnalisti care inteleg si, uite:

http://www.adevarul.ro/societate/Romanul_care_a_invins_demonii_si_desertul_0_476352646.html

http://www.adevarul.ro/societate/Paul_Dicu-_-Nu_seman_cu_Bianca_Dragusanu_si_nici_nu-mi_doresc-_Nu_vreau_sa_fiu_o_stire_0_476952517.html

Multam mult, Andrei.

actionam responsabil

Nu-i suficient ca iar imi joaca vocabularul feste si nu-mi da vorbe pentru povestile din desert (da' i le sorc eu, ca le meritati), mai mult decat atat, se pare ca va trebui (?!) sa scriu si-o carte despre cursa. De fapt, nu numai despre cursa ci despre cum se intampla lumea inauntrul individului care face cursa asta. Se intampla sa scriu despre mine, asta o sa-mi dea ceva de furca fiindca, daca pana la cursa m-ati convins voi ca trebuie sa scriu despre mine, acum mi se pare un soi de narcisism pe care, cica, trebuie sa-l exersez, zic niste oameni. Pe care incep sa-i cred, de altfel.

Nu ma cac pe mine, sa stiti, chiar imi dau seama ce inseamna asta si-am s-o fac pentru ca v-o datorez. 

Maine particip la un simpozion, sunt invitat de niste oameni absolut deosebiti care, au considerat ca eu as avea ceva de spus in sensul asta. Astia sunt oamenii: http://www.actionamresponsabil.ro/

Acuma, sincer sa fiu, nu stiu daca eu chiar sunt un model sau, unul de urmat neaparat - le-am si spus asta - dar, cert e ca incep sa aud din ce in ce mai tare, proverbul acela chinezesc: ai grija cui ii salvezi viata, ca-i ramai dator...

Voua

Nu, n-am patit nimic. Si nici nu v-am uitat. Cum Dumnezeu as putea sa va uit?! Cum ar putea sa va uite bucatile mele de carne, oasele mele si, mai ales, mintea mea, care nu mai avea atunci, alte repere decat cele date de voi, cei care mi-ati ridicat genunchiul de jos, de nu mai stiu cate ori. Fizic, adica. 

Mi-am luat doar un timp sa-mi gasesc vorbele (nici acum nu stiu daca le-am gasit), pentru a incepe sa va multumesc personal, voua, celor care mi-ati construit fizic si moral, pasii. A, sa nu uit, ii spuneam Diacriticei, pe drumul ei de intoarcere de la aeroport, ca jumatate din pasii facuti de mine in desert, sunt ai vostri. Sa fiu al dracu' daca va mint.  Hopa, iar vorbesc urat, deci sunt bine ( vorba lu' Sam, intr-a doua zi, parca: "ii e foame, se misca, vorbeste urat, deci e bine").  Si-am sa pun si pozele de pe-acolo,  sa va puteti bucura de muierea asta strasnica, de-i zice desert.

Da, sunt bine. Datorita voua...

Ca sa nu uit

Prin '86-'87, cand incepusem eu sa "dau cu pumnu' ", ai mei nici n-au vrut sa auda de-asa ceva. Ceausescu, teama, etc. Prin '95 renuntasem si la viata pe mare, in timp ce altii dadeau bani grei sa se imbarce. 

Tot prin '95, venisem de la un stagiu tehnic din Belgia. Il cunoscusem acolo pe unul din oamenii care mi-au dat o imagine deosebita a vietii. Se numea Hisashi Nakamura, era maestrul conducator al unei scoli de budo. Sam si Jean isi aduc aminte bine momentul, eram marcat.

Dupa cateva demonstratii tinute de mine prin tara, taica-meu, uitandu-se la inregistrari, ii spune maica-mii, vizibil mirat:

- Ba, sa vezi ca asta al nostru o sa faca ceva cu sportul asta al lui! Era prima data cand incepea sa creada in ce fac. Dupa vreo 3 luni, murea. Ne-am despartit certati. Dupa alte 6 luni, plecam in Franta. Nu voiam sa mai aud de nimic de pe-aici. 

Acum 7 ani, moare maica-mea, dupa vreo 4 ani de suferinte inimaginabile. N-am facut aproape nimic s-o ajut, eram un bou. A trebuit sa moara in chinurile alea, ca sa inteleg ce inseamna sa lupti. 

Am sa termin cursa, am s-o termin, grijania mamii ei!

Na, ca sa ma mai intrebati de ce ma duc acolo... 

http://www.youtube.com/watch?v=9IrWyZ0KZuk

Pentru Sam

Fratilor, spuneti-mi cum vreti, aruncati cu noroi, cu ce vreti voi, dar mi-e teama. Sa dea dracu', mi-e teama rau. Dupa stagiul asta de-acum o saptamana, mi-am busit genunchiul, nu rau, doar cat sa-mi faca viata amara in exact ultima luna. Inca nu mi-am cumparat echipamentul, cu exceptia incaltarilor. Am mari probleme si cu hrana liofilizata, nu prea o gasesc, daca stiti ceva in sensul asta, dati-mi un semn, va rog. 

Azi am primit un e-mail de la organizatori, care-mi spun ca trebuie sa mai completez o data certificatul medical si electrocardiograma de efort, pe care sa le prezint in ziua administrativa dinaintea inceperii cursei. Eu trimisesem certificatul prin posta, belea, cica nu e bine. In fine...

Stiu cum suna toate astea, e vaicareala pur-sange. Da' sa mor, de azi in exact o luna sunt acolo, am un morcov cat China si-o stare... Nu mi-o spuneti p-aia cu asa e normal, ca nu mai am 15 ani. Si nu mi-am trait viata prin vreo biblioteca.

later edit: din nu stiu care motive, Fabrice (Decathlon) nu mai da niciun semn. Sper sincer sa nu fi patit ceva, pentru ca altfel nu inteleg ce se intampla. Pe scurt, cu doua saptamani inainte, nu am echipament. Nu mai am timp sa ma gandesc ce s-a intamplat, trebuie sa back-up. Adica, strans rapid bani pentru cumparat din alta parte. Am strans ceva, mai am nevoie de vreo 500 de euro. Ce sa mai zic?

?

Azi, 17 km, 1h40', cu 7 kg, greutate, inclinatie 2-3%. Timpi de pensionar. Nu mai am vlaga de vreo saptamana. Ce mama dracu' se intampla? Am vreo 114 motive de facut sabaki, vitamine, vreme, supraantrenament ( rahat, mereu patesc asa), a trecut varful de forma (aoleo, s-a basit mireasa daca-i asta, e nasol rau).

Creve, in pizda ma-tii !!!!

Sunt un amator

Azi era sambata si, ca atare, aveam planificata o tura lunguta, de vreo 22 de km. Soare, vant de-aveam nisip si-n cur, vreme buna, deci. Creierul, muci. O veste primita ieri mi-a cracanat toate sinapsele. Donc, alergat 7 km, m-am oprit de 5 ori. Mai mult am mers. Ce cacat facem noi, aici?

100

Cu voia si ajutorul domniilor voastre, numarul 100 din lista. Inshallah!

http://www.darbaroud.com/resultats/participants.php?epreuve_id=2011

http://www.youtube.com/watch?v=wy7LVotUaEM&feature=related

Exista !!

Sam imi tot repeta c-am sa gasesc banii, nu stia nici el de unde, dar imi spunea c-or sa vina. Undeva, pierduta rau in intuneric, statea si speranta mea c-o sa-i gasesc. Doar ca, o vedeam din ce in ce mai greu. Se epuizau si ultimele locuri de unde credeam c-am sa primesc ajutorul. Ma uitam cu groaza la calendar, iar materialele despre MdS nici nu voiam sa le mai vad, imi faceam sange rau. N-am crezut niciun moment ca materialele din media, facute de Camelia Dontu de la Protv, Adrian Georgescu de la Gazeta Sporturilor si Marius Vintila de la Guerrilla, or sa aduca vreun ajutor. Dar, batut la cap de Sam, am facut-o si pe asta. Stiam ca doar o minune ma mai putea scoate din belea. Si minunea a venit alaltaieri-noapte. Pe langa ora 12 noaptea, primesc un telefon, la care initial nici nu voiam sa raspund. Pe scurt, omul isi cere scuze de deranj - abia atunci gasise numarul meu - si-mi spune sa consider ca problema mea referitoare la bani, s-a rezolvat. Coaie, zic, sa mor daca intra bine gluma asta, acum. Chiar nu-mi arde de plezneli d-astea. Draga prieten, zice, repet, suna-ma maine dimineata sa-ti dau banii de care ai nevoie. Inchei conversatia jumate bulversat, jumate convins ca e gluma proasta. Dimineata il sun, telefonul inchis. Mielule, imi zic, ai inghitit-o. La un minut dupa asta, ma suna un prieten de la BCCO Constanta si ma invita sa ne intalnim toti trei la o cafea. Dupa jumatate de ora, ma uitam prostit la cei 2000 de dolari pe care omul nostru ii scosese (fara stirea nevestei, deh) din portofel si pe care mi-i pusese in fata. Nu mai intelegeam nimic. 

Pe scurt, amicul de la BCCO vazuse absolut intamplator materialul Cameliei Dontu de la Pro si, tot absolut intamplator, in timpul unei betii facute in noaptea respectiva cu binefacatorul meu, vine vorba de mine. Omul face ochii mari cand aude ca singurul roman din Romania n-are bani sa plece la cursa si, la 12 noaptea, se ridica de la masa si ma suna. Restul il stiti.

Nici acum nu-s revenit complet. Desi eu sunt primul care crede in minuni si desi spun mereu ca-s cel mai norocos din lume, totusi... stimati telespectatori, ce-a fost asta??

Nici nu stiu cui sa multumesc mai intai. Am sa revin si-am sa va iau la rand, pe voi, toti cei care-ati crezut in mine si-n dementa asta in care-am intrat. Sunt nauc. 

Dar, datorita voua, sunt la START...

http://www.youtube.com/watch?v=DWw9tboDtrg

De ce?

Am mai incercat, o data, sa spun de ce-mi bat eu capul si picioarele cu blestematia asta de cursa si, de ce ne-ar privi ea pe toti. Va spun sincer, dupa experienta de la Sahara Marathon, de anul trecut, imi gasesc din ce in ce mai greu cuvintele. Incerc, cu mare greutate, sa-mi tin speranta ca voi aduna fondurile de participare.

M-am obisnuit, pur si simplu, cu replica "oamenii mor de foame si-si pierd slujbele si tie-ti arde de Sahara?". Si-mi e tare greu sa le explic de ce TOCMAI in aceste momente, oamenii trebuie sa CONSTRUIASCA. Tocmai cand ai gura plina de nisip, trebuie sa-ncerci sa faci castele din nisipul ala.

Nu, nu e un moft. Nu e o vacanta trendy - ha, nu vreti sa mergeti in vacanta asta, va spun eu, mai ales ca la cursele astea chiar se moare, fara exagerare. Nu e nici macar vreun pariu facut cu mine.

Si nici vreo cale, calea o fac eu, cu fiecare pas facut in nisipul asta. Si-atunci, de ce? Ce treaba avem noi cu desertul, cu ce ne priveste pe noi cursa asta? De ce-ar trebui ca fiecare din noi s-o facem? Pentru ca, singurul lucru care ramane, e ceea ce construiesti. Singurul dar pe care ti-l poti face fara sa te uiti la pret, e sa TE construiesti pe tine. Si cursa asta te dezghioaca si te reconstruieste, si-ti canta un prohod existential, si te renaste la sfarsit, precum un pantec turbat si afectuos.

Si ne mai priveste pentru ca, din taxa asta de participare se duc niste bani, la fel ca si la Sahara Marathon, spre oameni bolnavi de cele mai groaznice maladii, carora noi le intoarcem spatele, facandu-ne ca nu exista. Si ce, mi-au zis unii, noi n-avem bolnavii nostri? Ba da, ii avem, dar asta nu inseamna ca n-avem dreptul de a ne alege felul in care sa ne spalam pacatele. Da, asa-mi tin eu genunchiul jos si-asa-l invat sa se ridice. Avem fiecare deserturile noastre in care ne pierdem, tipam, muscam si ne bem sangele propriu. Si, la capatul lor, cei mai norocosi renasc. Si-nteleg cine sunt.

Am sa ma opresc aici. Nu va plictisesc. Si nici macar nu contez eu in demersul asta, sincer. Nu sunt deloc vreun model. Am incercat doar sa arat de ce "ne priveste" acest fel de curse.

Va multumesc pur si simplu, tuturor celor care aveti aceasta nebuneasca incredere in mine.

PS: Si mai multumesc celor care mi-au atras atentia ca n-am publicat contul. Acesta este:

RO65INGB0000999901815872 ING Romania, cont in lei. 
Si da, am si cont de Paypal, pentru adresa: asaxxum@gmail.com

alt PS: Si-am mai promis ceva. Daca se vor strange mai multi bani decat voi avea nevoie, voi dona restul catre urmatorul roman care va vrea sa plece acolo, data viitoare.

RO65INGB0000999901815872 ING Romania, cont in lei. Paypal : asaxxum@gmail.com

Iar tipam ca n-am bani, dar nu pusesem contul. Si iar mi-a intrat morcovul ca n-am sa strang cei 1900 de euro pana la sfarsitul lunii. Nu pot decat sa ma rog ...

1

Astazi e prima zi din restul vietii mele, zicea cineva. Sa mor eu, chiar asa e. Aseara am inceput perioada precomp. Ultimele trei luni inaintea cursei. Doua antrenamente pe zi, musai 150 de km pe saptamana. Cat dracu' trebuie sa aiba ziua, ca sa-mi ajunga? De fapt, daca lucrurile la unul dintre joburi se vor intampla asa cum prevad, cred c-o sa am timpul asta :))

Prima zi de alergare cu greutati. 15 km, cu vesta de 10 kg in spate, inclinatie intre 2 si 20%. Cam asta o sa fie si greutatea rucsacului, in desert. Ma enerveaza teribil alergatul pe banda, dar nu pot risca sa-mi rup vreun picior pe gheata, inainte de cursa. Dar, macar pe banda pot seta inclinari, in lipsa de dune. Saptamana asta nu alerg decat aproximativ 25 de km pe zi, greutatea ramane aceeasi. 

later edit: despre restul de bani pe care trebuie sa-i strang, n-am sa vorbesc acum, ca nu vreau sa-mi stric iar seara.

alti ingeri beti

Pe drumul asta obisnuiam sa merg singur, noaptea, conducand cu vreo 30 - 40 la ora, ascultand diverse. Plecasem impreuna cu ea, de la Fish, nestiind ce sa fac. Imi plansese-n brate pana pe la 4 dimineata, cand am hotarat sa mergem. Unde ma duci, a intrebat, dupa ce ne-am urcat in masina. Nu stiu, am zis ... Si chiar nu stiam. S-a uitat mirata la mine, am zabovit cateva secunde cu mana pe volan, dupa care am plecat. Nu, nu la mine.

Ne-am plimbat prin noapte vreo ora, pana sa ma trezesc c-am ajuns pe soseaua aia. Statea in scaun, intinsa pe spate si-mi spunea ca-i pare atat de rau, atat de rau...

Nu voiam carnea ei, nu mi se parea important, atunci. Avea niste maini extraordinare si scria haiku intr-un fel dezarmant, violator, nici macar nu-si dadea seama de asta.

M-am trezit conducand pe exact acea sosea. Eram pe la mijlocul ei, am oprit masina in plin drum, hai afara, i-am spus. Unde? Vino ...

Masinile treceau pe langa noi, claxonand isteric, ma tinea strans si dansam o piesa de la Yello, pe care - ce banal - multa, multa vreme n-am suportat s-o mai aud.

Nu stiu cat am dansat asa, in mijlocul strazii ... in mijlocul noptii... Am sarutat-o in fuga, abia atins.

Ne-am despartit dupa putin timp. De fapt, nu fusesem decat ceva exotic pentru ea, ceva nemaiintalnit, s-a doar jucat. N-a inteles niciodata de ce n-am dus-o la mine, in noaptea aia... S-a maritat, ceva mai tarziu, regretand. N-am facut niciodata dragoste cu ea.

Nu stiu daca am fost un imbecil sau doar un banal.

Am iubit-o ...

http://www.youtube.com/watch?v=lELS35rr_hM&feature=related

ingeri beti

in carciuma veche
barbatul hraneste
o pisica sfioasa...

later edit: m-a intrebat cineva, odata, cine sunt eu, in haiku-ul asta: barbatul sau pisica.
i-am raspuns ca sunt carciuma...

http://www.youtube.com/watch?v=W7tM4-r7hHI

Aducerea inapoi ...

Despre ce vorbim noi, aici? Despre care maci neinfloriti?

Fara trepte sunt surd.

Fara lacrimi amarui, accidentul vascular

se petrece nevazut, neauzit...

Acrobatul cade de pe sarma rece...

Plansetul meu e gri...

Boy: i have to tell you something...

Girl: what?

Boy: i love you...

Girl: you are so beautiful... and i'm afraid of sunset...

Boy: "all those moments... will be lost..."

Girl: in time...

Boy: "like... tears in rain..."

God: from the cradle to the grave...

http://www.youtube.com/watch?v=qWBKBkEJQRk&feature=related

Dezinariparea (nalucii...)

Dezinariparea nu este, nicicum, smulgerea

aripilor zburatoare din locul lor de plecare.

Ea nu este, de asemenea, 

plecarea umarului de sub pasare.

Dezinariparea pasarii gri este, zic,

lipsirea aripii de oftatul pe care sta ea, indeobste.

Ucideti, deci, oftatul cel amar

si aripile se vor dezinaripa 

si vor cadea rusinate, pe jos ...

later edit:
http://www.youtube.com/watch?v=uMijMWQlnUc&feature=related

Fabrice. Beschu. Decathlon

Nu stiu cum se face, desi n-am avut o afinitate deosebita fata de Franta, de 15 ani incoace, cele mai bune lucruri imi ies avand legatura cu ea. Cu Franta, adica. Sau, mai bine zis, cu niste oameni absoluti deosebiti, pe care, norocos din fire cum ma stiu, i-am intalnit. In fine, acuma, inca n-am intalnit frantuzoaica aia blonda, cu maini frumoase, dar... o veni ea. Zic. 

Da' pana la frantuzoaica, l-am intalnit pe Fabrice Beschu. Director sud-est Europa, Decathlon. L-am contactat acum vreo luna, intr-o duminica seara, by e-mail. Dupa 40 (!!!) de minute, imi raspunsese deja. Omul, maratonist si el. Adica, stie cum e cu unghiile cazute. N-a trebuit sa-i explic prea multe, stia despre MDS. In Franta, lumea stie cu ce se mananca asta. 

Donc, ne-am vazut miercuri. Dupa juma' de ora, aveam un parteneriat tehnic cu Decathlon, pe langa faptul ca-mi asigura echipamentul pentru Sables. Concret, in 2011 voi alerga 20 de curse in Romania, curse in care ii voi testa echipamentul pe care il va vinde apoi, in Romania. Despre asta vorbim. 

Pour la route, Me Beschu ! Merci pour tout !

PS  Si bine-a zis al de-a zis ca nimeni nu-i profet in tara lui... Stiu eu de ce.

RO65INGB0000999901815872 ING Romania, cont in lei

Multumita ajnaninei, mi-am dat seama ca nu pusesem la vedere, contul pentru donatiile (pentru care chiar va multumesc) privind MDS.

Acuma, ca sa fiu sincer pana la capat, ma simt cam gri sa-mi scriu contul pe-aici, dar...

Exista !

Si-a venit si raspunsul. Inshallah, mi-au primit dosarul, n-au fost mai catolici decat papa. Zilele viitoare imi vor trimite numarul de concurs. De-acum, mai am o singura piedica (un singur dor, ar zice poetu') - sa gasesc si restul de bani.
Cat despre antrenament, daca asa se poate numi perioada asta diabolica de 6 luni in care va trebui sa alerg intre 100 - 150 de km pe saptamana, cu sacul in spate... ce sa mai zic?
Va multumesc inca o data pentru tot ajutorul asta, va multumesc ca nu ma lasati singur, acum, cand chiar am nevoie de voi.
Marche ou creve !

anatomie diabolica

Merde! Mi-am fisurat o coasta. Nu e prima data. Mai am vreo doua rupte si inca alte nenumarate, fisurate de 114 ori. Dar nu acum! Iar inainte de cursa?? Iar trebuie sa se intample ceva inainte cu doua saptamani? Am alergat azi 13 km si ma durea si-n cur. Nu i-am spus nimic lui M, ca iar sarea la beregata mea ca n-am grija. Am alergat cu el fara sa-i arat ceva, dar cred ca s-a prins, ca nu vorbeam asa de mult ca de obicei. Am pus mana pe sabie si mi-au inghetat dintii-n gura. Si, ca sa fie toate bune, altcineva imi spune ca rade de se strica din cauza coastei mele. Cica dumnezeu nu doarme. Bai fratilor, oamenii astia s-au ticnit la creierii capului?? Poti sa te rogi sa-si rupa cineva ceva numai pentru ca tie ti-e frica sa nu pateasca ceva in desert si in felul asta speri sa nu mai poata pleca?? 
Ca sa nu mai spun ca mai am 5 zile pana expira inscrierea preliminara la MDS si n-am strans banii.

Donc, a fost una dintre zilele acelea. Cacat... (nu m-am putut abtine)

Despre relatia mea cu " barbosu' " am scris si in alte dati. Vorbeam acolo despre halbele de bere pe care i le spargeam in capu-i divin, in momente in care ma lasa tot pe mine sa platesc berea. Vorbeam despre momentele in care tot eu ii oblojeam ranile, gandindu-ma la dragostea asta a noastra, smintita. In orice caz, am invatat tarziu de tot, sa cred. 

Anul trecut, cand m-am inscris la Sahara Marathon, am crezut tot timpul ca voi gasi pana la urma fondurile cu care sa rezolv acel proiect. Si le-am gasit, motiv pentru care am sa multumesc forever prietenilor si celorlati oameni care m-au ajutat. 

Anul acesta am reinceput calvarul cautarii fondurilor pentru MDS. Si se apropia 30 septembrie, data limita pana la care trebuia sa depun primii 1000 de euro din taxa de participare. Si, pana azi, nu gasisem niciun ban. Oamenii continua sa ma intrebe ce rost au "tampeniile" astea la care ma ambitionez sa particip. Eh, n-am sa discut acum despre asta. Anyway, incepusem sa-mi pregatesc traiectoria halbei spre capul Divinului, vazand ca mai am doar cateva zile si nu rezolv nimic.

Pe scurt, azi am primit primii 600 de euro. Sa traiesti Batrane ...

blade confession

"... dar eu de ce n-am creat nimic, Doamne? Am avut doar atat de mult timp liber !... 
Eu pentru ce-am trait ? A ? Pentru... pentru statistica ??"

Horatiu Malaele, Sinucigasul

PS: nimic nu-mi va putea spala vreodata pacatele facute alor mei. 

http://www.youtube.com/watch?v=duO0jNUYOg8&feature=related

despre un altfel de orgasm

1994, aprilie. Marathon des Sables, sudul Marocului. Printre concurenti,  politistul italian Mauro Prosperi. Era prima data cand alerga in aceasta cursa si, cu toate astea, nu putem spune ca nu era pregatit, fiind un bun pentatlonist. Stia ce inseamna blestematia asta de cursa si, cu toate astea, a trecut printr-o experienta de neuitat.

In ziua a 6-a de alergare, are loc  speciala non-stop. Dracia asta de speciala e mama diavolilor in cursa asta. Esti obligat sa alergi (dupa ce-au trecut deja alte 5 zile de alergat) aproximativ 90 de km, in 24 de ore maxim, fara sa ai voie sa te odihnesti sau sa dormi. Pe la mijlocul specialei, apare din senin o furtuna de nisip, asa cum au ele prostul obicei sa apara in desert (am simtit si eu "sarutul" uneia, in timpul maratonului din Sahara). Prosperi se pierde, reia cursa dupa furtuna, dar o ia gresit, spre Algeria. Din proprie experienta, pot spune ca reperele se schimba fantastic, in cateva minute, dupa furtunile de nisip, iar Prosperi nu era tocmai un amator. 

Fara GPS - esti descalificat daca esti prins ca posezi asa ceva, esti obligat sa ai doar harta, compas si busola - politistul iese rapid de pe traseu si, dupa aproape 2 zile, ramane fara apa si hrana. Face greseala sa-si abandoneze echipamentul, in speranta ca va cheltui mai putine resurse. Acuma, va spun eu ca nu e chiar usor sa alergi 250 de km cu 10 kg in carca, dar si sa iti abandonezi kit-ul de supravietuire, asta e greseala de incepator. Din acel an, regulamentele cursei prevad ca la fiecare check-point, printre altele, sa arati kit-ul si cantitatea de apa pe care ti-o asumi (asta fiind alta poveste). 

Donc,  fara apa si hrana, la temperaturi de 50 de grade ziua si 5-10 noaptea, se indeparteaza din ce in ce mai mult de traseu. Incepe sa-si bea propria urina si se hraneste cu cadavrele unor lilieci morti, gasiti in ruinele unei moschei unde se adaposteste temporar. In aceste conditii, rationamentul incepe sa-i dea gherle si, la un moment dat, isi taie venele, in dorinta de-a se sinucide. Insa, din cauza caldurii excesive precum si a gradului inimaginabil de deshidratare, sangele se coaguleaza foarte rapid, impiedicand moartea lui Prosperi. 

Dupa aproape 9 zile, in care pierderile de cunostinta devin din ce in ce mai dese, politistul se afla cam la 300 de km de traseul initial, pe teritoriul Algeriei. Cade la baza unei dune, isi pierde din nou cunostinta si-ncepe sa geama, prada unor dureri fenomenale. Mana divina sau noroc, la cateva zeci de metri, pe cealalta parte a dunei, cativa berberi faceau un popas. Aud gemetele si-l gasesc pe sportiv, aproape mort. Il duc la o baza militara apartinand Legiunii si de-acolo, la spital, Prosperi supravietuind, in ciuda unei pierderi de greutate de aproape 20 de kg in doar 9 zile. 

Acuma sa nu va asteptati sa va spun c-a ajuns acasa si s-a apucat de cusut goblen. Ioc sansa, Rambo. Dupa cateva refuzuri din partea organizatorilor, in 1995 si 1996, omul nostru revine in 1997 si termina cursa cu brio. Si, ca sa nu se creada cumva c-a fost o intamplare, repeta succesul in 1998 si 2000. Ceea ce ne dorim si noua. Succesul, vreau sa zic, nu episodul nefericit. Desi...

later edit: si, ca sa nu-mi aud vorbe c-arunc cu povesti cu happy-end fericit, uite si vestea rea: la editia din 2007, doi alergatori mor in timpul cursei.

MDS

Stimati telespectatori, ca sa nu mai frecam menta pe plaiuri mioritice, tocmai am primit invitatia si dosarul de inscriere la Marathon des Sables 2011. 250 km in Sahara marocana, inshallah. Am sa povestesc alta data niste patanii ale unor sportivi din anii trecuti care s-au pierdut prin desertul ala, in timpul cursei. Deocamdata, ne facem incalzirea cu-n triatlon la Mamaia peste vreo 3 saptamani si cu MIB peste o luna si trei saptamani. Hait, na ca iar ma trezesc ca n-am timp, 'tu-i pranzu' pranzului ma-sii.

http://www.youtube.com/watch?v=eWMwVjJN-GQ&NR=1

zborul pasarii de apa

Uneori, pasarile de apa se revolta asupra conditiei lor de pasare de apa. Si-atunci, isi deschid aripile si zboara, stiind ca vor plati pretul suprem pentru asta.

Am avut intotdeauna o slabiciune pentru pilotii englezi. Piloti de aer, apa sau pamant, englezii au scris mereu o poezie a vitezei, facandu-ma sa le dau salutul de onoare. Aproape singurul neenglez la fel de poet a fost Senna, in fata mortii caruia urlu si azi, accident stupid si imbecil, care a luat un zeu dintre noi. Dupa ce ragusesc din urlat, imi dau seama ca, de fapt, a murit frumos, asa cum imi doresc si eu, "scriind" poezia tupeului constructiv in fata "portii".

4 ianuarie 1967. Lake Eyre, Coniston, UK. Donald Campbell isi asculta pasarea si hotaraste sa-si mentina recordul de viteza pe apa, amenintat de americani ( fata de care n-am nicio stima, fiindca sunt insipizi si grosolani in sport ). Face o tura perfecta pe linia nord-sud a lacului, la 478.9 km/h si, in loc sa realimenteze, trece pe langa ambarcatiunea de combustibil, hotarand sa atinga 500 km/h. Nu ia in calcul faptul ca e mult mai usor acum si ca apa are inca valuri provocate in primul tur. Dupa ce atinge 510 km/h, Bluebird isi ridica prova si-si ia zborul, la propriu. Campbell moare instantaneu, dupa ce zboara impreuna cu pasarea lui. Este innobilat post-mortem, de regina, pentru determinare si curaj. Bluebird este recuperata si scoasa la suprafata, impreuna cu trupul pilotului, in 2001, de catre Marina Regala.

Steve Rothery si Steve Hogarth sunt prezenti acolo si, ulterior, Marillion dedica albumul Afraid of sunlight ultimei curse si ultimelor cuvinte ale lui Campbell:

... pitching a bit down here...Probably from my own wash...Straightening up now on track...Rather close to Peel Island...Tramping like mad...er... Full power...Tramping like hell here... I can't see much... and the water's very bad indeed...I can't get over the top... I'm getting a lot of bloody row in here... I can't see anything... I'm going.... oh...

http://www.youtube.com/watch?v=7KQZI4KitZk&feature=related

later edit: christoase, si-avea o sotie atat de frumoasa ...