photos on the wall -
no wall ...
just touch

nenikikamen!

Nenikikamen! Asta a spus Pheidippides dupa ce-a alergat maratonul, pana la Atena.

Nenikikamen am spus si eu impreuna cu Marian, cand am ajuns aseara in centrul Mangaliei, dupa 42 de km. Am reusit maratonul. L-am terminat, nu ne-am oprit, n-am stat nicio secunda.

Se spune ca in maraton nu exista castigatori, ci doar invingatori. Daca-i asa, atunci nenikikamen! Am invins ...

Ma dor groaznic genunchii (eh, ma dureau dinainte), dar si-acum am in nari mirosul de sampanie cu care ne-au stropit la finish.

Le multumesc tuturor celor de langa noi, e incredibil cat te ajuta un Octavian care-ti pune Manowar atunci cand crezi ca nu mai poti, sau Liviu care ma injura afectuos in greceste, mergand in paralel cu masina, stiind c-am sa-i raspund pe masura. Multumiri lui Andrei pentru masajul excelent de dupa terminare.

A fost o cursa exceptionala si, cu voia dumneavoastra, as vrea sa-mi multumesc si mie ...

http://www.youtube.com/watch?v=BLvPNt2KsAU&feature=related

Certitudini de brate
inlantuie pareri de trupuri.
Sigurante de palme
mangaie indoieli de chipuri.

Iti daruiesc culoarea amaruie
din ochii tai
Si-ti multumesc pentru concretul mainilor tale
din iluziile mainilor mele...

... Yasminei, copilul ...

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul...

Nichita

Mi-ar fi placut sa v-o recit dar nu sunt suficient de beat acum.
Marian spune de fiecare data ca-l recit pe Nichita de parca as certa auditoriul. I-auzi!
De fapt, poate ca-l chiar cert pe auditoriul. Il cert de necuraj...

27 de kilometri alergati aseara. Ar mai fi mers cred, inca vreo 5 - 6, fara probleme.
Durerile apar abia de-atunci. Plamanii cer din ce in ce mai mult, genunchii iti explodeaza, te bati cu fiecare kilometru, cu fiecare metru, alergi si reciti ... Legionaire, tu es un volontaire... Au combat, tu agis sans passion et sans haine, tu respectes les ennemies vaincus, tu n'abandonnes jamais ni tes morts, ni tes blesses, ni tes armes...
La sfarsit esti terminat. Dar atat de viu... si atat de cu tine...

http://www.youtube.com/watch?v=28GaKoCuobU&feature=related

reguli de bun simt

de ce un haiku nu este poezie

fiindca inaintea mintii sta inima
fiindca inaintea lamei taie gandul
fiindca inaintea tarmului sta marea
fiindca inaintea carnii sta mana
fiindca inaintea buzelor sta sanul
fiindca inaintea ochiului sta sangele
fiindca inaintea rugii e iubirea

pentru aceste motive, un haiku nu poate fi niciodata poezie

Alergam deja de vreo 14 kilometri. Imi udasem incaltarile, ma pleznisera valurile de cateva ori, nu stiu de ce, dar nu pot sa alerg noaptea daca nu vad luna, parca ma strange ceva de gat, nu mai am aer. De data asta, luna iesea incet din mare, era rosie si imensa. De-aia ma udasem la picioare, ca ma tot uitam la ea si nu vedeam cum alerg prin apa, decat prea tarziu. Mai am vreo luna si vine maratonul. De fapt, nu e un maraton oficial, e doar o alergare de 42 de kilometri pe care mi-am impus s-o fac, e o alta spalare de pacate. Nu stiu daca am sa-l fac pana la capat, cel mai mult am alergat vreo 24 de kilometri fara oprire, chiar sunt curios sa vad daca-l pot termina. Dupa cei 24 cred c-ar mai fi mers inca vreo 10, dar nu stiu ce-o sa fie pana la 42. Si nici nu-mi propun sa fac vreo repetitie, vreau sa fie un mister.
Am trecut pe langa o barca ce statea pe nisip intr-o parte, ca o femeie sprijinindu-si capul intr-o mana si mi-am adus aminte ca m-am nascut la vreo 300 de metri de o pescarie, una adevarata, unde dimineata, pescari tacuti si nerasi isi impingeau barcile in apa, cu dragoste, o dragoste pe care n-o vedeai decat seara, cand se intorceau. Cu peste sau fara. Astazi pescaria nu mai exista, au mai ramas doar vreo 2-3 barci, proprietarii lor vin doar prin week-end si intra cu barcile in apa de parca ar face sex cu o femeie pe care n-o iubesc, nu saruta mana marii.
Nu mai face nimeni saramura aia absolut cosmica, iar eu am crescut, nu mai fur pesti din barci. Uneori fac eu saramura, dar nu mai fur pesti din barci. Am crescut. Si mi-e cumplit de dor de Maroc. Si ma tot gandesc daca n-ar fi bine sa vand ce bruma am p-aici si sa-mi cumpar o barca de pescuit in Maroc.
Ascult Anggun si alerg. Imi trec prin minte femei care mi s-au daruit dar carora nu le-am sarutat mainile. Nu sarut mainile femeilor cu care nu fac decat sex (iar o sa starnesc comentarii aprinse).
Un caine alearga odata cu mine si se uita curios.
"Un geste d-amour"... Cum canta fata asta... Trebuie sa iau hotararea... Trebuie sa aflu daca mai are rost.
Ascult Anggun si-mi trec prin respirari saruturi pe care le-am primit, saruturi care m-au inundat, maini care m-au mangaiat si carora le sunt etern recunoscator... Vara trecuta am avut norocul sa inot langa 2 delfini, poate ne-om mai intalni si vara asta. Abia astept sa se incalzeasca apa, mi-e dor sa ma duc iar pana unde nu mai vad decat putin din tarm, sa fie liniste si sa inot de parca asta ar fi ultimul lucru de pe lume. O fi nins vreodata in desert? De ce alerg? Femeia... Si ce-o sa fie dupa ce reusesc maratonul?
Lumini, gata, am terminat in seara asta. A mers bine, nu m-a mai durut tendonul ala blestemat, s-o fi plictisit...

http://www.youtube.com/watch?v=TEvoeKJhVKg&feature=related

Hristos a inviat!
Sa fim vii...

Acum ceva vreme, inainte de-a pleca in Franta, se facea ca treceam aproape in fiecare noapte pe langa o rezervatie de animale si auzeam un paun tipand. Era acelasi, as putea jura. De fiecare data, ma gandeam ca in noaptea aia n-o sa tipe si, de fiecare data, parca urmarindu-ma, paunul asta imi cracana sinapsele, speriindu-ma.
Ati auzit vreodata un paun tipand? Eu da. E infiorator. Iti trece tipatul ala prin sira spinarii pana te cocosezi de umilinta.
Tot in vremea aceea am aflat si de ce striga el asa deznadajduit.
Spune legenda ca in vremuri vechi, era preferat in curtile regale. Toata lumea il respecta si-i acorda atentia de care numai el putea beneficia. Manca cea mai buna mancare si-i placea sa se rasfete printre paunitele credincioase si modeste, privind doar in sus.
Si uite-asa, plimbandu-se el intr-o zi prin curtea rajahului, cineva i-a aruncat niste boabe dar paunul n-a reusit sa le prinda si a trebuit sa le culeaga de pe pamant. S-a uitat in jos si-abia atunci a vazut ce picioare urate are. Si s-a speriat foarte si-a tipat grozav...
Adevarul e ca mi s-a facut dor sa mai vad un paun. Cred c-am sa merg zilele astea sa ma intalnesc cu unul. Ziua...

CV

Cum spuneam, sunt profetul meu in fata mea si-a lamei mele.
Si nimeni nu ma poate judeca si oricine ma poate saruta ori scuipa...
Si ma veti ierta chiar de nu stiti ...

Later edit:
de-asta...

http://www.youtube.com/watch?v=ycekLtDDGnc&feature=related

saburau

O fi de la faptul ca inca n-a prea ajuns primavara p-aici, o fi de la faptul ca m-am intalnit cu o prietena a carei fetita mica s-a uitat tot timpul la mine cu o competenta uluitoare, sau poate am obosit, pur si simplu... Cert e ca aseara am baut iar din sticla.
Desi am promis c-am sa scriu ceva vesel, cred ca acum e cel mai bun moment sa scriu despre un subiect de mult in analiza, respectiv despre abandonul unei garzi de corp. Ma refer aici la o garda de corp autentica, nu la masculosi (nu e o greseala) cu creierul mucegait de relaxare.
Acel abandon al sinelui, al chiar fiintei lui proprii, in beneficiul unui om pe care-l apara, si caruia, intr-un mod sublim si ciudat, i se daruieste. Un om pe care, de cele mai multe ori nici nu-l cunoaste prea bine.
Sunt unul dintre cei mai norocosi oameni din lume, am trait momente si-am cunoscut oameni care m-au hranit si mi-au dat viata, ma bucur de cele mai multe lucruri din jurul meu, poate chiar si de cele mai mizerabile, tocmai pentru ca astea ma ridica.
Scriu cu aceeasi sete care m-a facut sa apar oameni pe care nu-i cunosteam dar despre care credeam ca au dreptul la viata si ei, ca si altii. Si la fel, atunci cand scriu, simt acelasi abandon care ma naste de fiecare data cand apar un om. Acea renuntare la propriul corp, la instinctul propriu de conservare, la nevoia proprie de-a respira, pentru ca el sa poata respira in siguranta.
Mi-am intrebat studentii acum cativa ani ce cred ei ca-i trebuie unui om pentru a fi o buna garda de corp. Am primit diverse raspunsuri, dar nici unul nu era ce asteptam eu. Si-n seara aceea a trebuit sa vorbesc despre abandon. Acel moment in care, in mod constient si invaziv, trebuie sa il imbraci pe cel pe care-l aperi, cu toata fiinta ta, sa-l acoperi nu numai cu trupul, ci si cu "respirarea" ta. Pentru ca, fundamental, el e cel care conteaza, tu esti doar cel care se daruieste. E un fel ciudat de-a face dragoste cu el, de-a i te da lui, fara ca asta sa-l implice in vreun fel constient. Amicul meu, Gabi, ma intreba odata, de ce nu incerc sa transfer acesta daruire facand un copil. Hmm, asta chiar e o intrebare...
Dar sa revenim. In limba japoneza, termenul de samurai se trage din vechiul verb saburau, care se traducea prin "a sta alaturi". E o perspectiva absolut minunata. A fi alaturi de cineva, a-i numara chiar si respiratiile uneori ( sau a i le numara fetitei tale, nu? ). A sta alaturi...
Am fost intrebat de ce nu vreau sa fac altceva. Si n-am putut da un raspuns pana de curand, cand, am simtit crunt ca asta e un fel de penitenta careia trebuie sa ma supun. Un fel de-a ma bucura de putinta mea de-a iubi.
Am fost intrebat daca nu cumva fac asta pentru bani. Iertati-ma daca am sa rad cu spume, dar niciun sac de bani nu poate cumpara sentimentul de la sfarsit cand, dupa ce te desparti de omul langa care ai stat, ti se pare ca, intr-un fel i-ai mai dat nastere o data. De fapt, atunci cand esti langa el, asta e ceea ce conteaza: indiferent ce patesti tu, el trebuie sa respire in continuare, sa fie in viata. Viata in care te vei afla si tu, one way or another...
Am mai fost intrebat de ce trebuie sa fac asta neaparat in Irak. Mie mi se pare ca si in Irak oamenii trebuie sa traiasca. Si am dreptul - poate singurul - de a-mi alege omul la dispozitia caruia sa ma pun. Saburau...
Si nu, chiar nu e vorba de bani. Nu in cazul meu, aici. Am mai spus-o, banii nu pot cumpara chiar tot. E doar un alt fel de-a iubi. Si chiar daca cineva spunea odata ca nu-si da seama cine sunt, ca sunt un fel de apa pe care n-o poate strange in pumn, un lucru e sigur. Pot iubi. Pot iubi intr-o mie de feluri, inclusiv ... saburau...

N-am vrut pana acum sa moderez comentariile, tocmai considerand ca e de datoria mea sa las libera si exprimarea celorlalti, nu numai a mea. Se pare insa, ca unii dintre cititori, dupa ce ca beau cafeaua fara sa plateasca, mai si sparg cestile, neputand a se obisnui cu gandul ca ei nu pot construi ceva. Ma veti ierta dara, ca le voi sterge pe cele care n-au legatura cu bunul simt, dar locul asta chiar nu e terenul de joaca al celor lipsiti de respect.

Later edit: Tocmai ce-am vazut ca si Klara a patit acelasi lucru. O fi vreo moda, ce crezi?!

ashes ...
whispers in hands -
blade confession

lonely street
hands in pockets -
blue touch of hope

urlet de albu'
hrapitu de neamu
in fata cenusa
in spate blastemu.
din gura descantu
cu spatele ruptu.
drahoiu de fumu
in ochi de neomu
scrasnet de os
din suflet manios
arza-l-ar foc
cenusa pe loc
de vant spulberata
de apa secata.
zeii chemati
la ceasu, de frati
sa arda sa rupa
si omu s-asculta.
de-ar veni amu
ucida rau.
de-ar veni odata
cu suier de spata,
inca sa zdrobeasca
teasta omeneasca
inima sa-nmoaie
osu de-l indoaie,
urlet de drahoi
datu peste noi.
inca ma crucesc
la zau stramosesc
la spata si focu
pamant de-a mijlocu
zvon de rugaciune
si de-nchinaciune
la altar de suier
nebun ca sa-l spulber
cu fum de tamaie
nici umbra-i ramaie.
din pamant curatu
de stramosi calcatu
a veni in zori
chemat de feciori.
s-a veni in noapte
sa rupa pacate.
la urma spalata
cu apa nedata,
lacrima de zeu
ramaie mereu.
si de fi acum
sa ramaie fum.
si de-a fi odata
zamolxe sa-i bata

... isamu noguchi

Intr-o zi tot am sa-mi fac eu carciuma aia cu o masa, aici sau in alt loc...
Cum o fi sa mananci iepure cu iaurt de bivolita, ascultand Garbarek?
Si evident, nu platesti decat daca ti-a placut...

... I'am coming, my love, I'am coming...

gom jabbar propriu

Intr-un mod tare ciudat, ruinele cetatii nu i se mai pareau deloc prietenesti, ca in anii trecuti. Se simtea ca un copil ratacit, neajutorat. Ajunse acolo, in zona sacra, cam pe la pranz. Era cumplit de obosit, nu dormise ultimele trei nopti, desi chiar isi propusese sa se odihneasca mai mult inaintea testului. Zambi amar: pai doar nu era sa vin aici odihnit si pregatit, nu? Zambetul se transforma in rictus: daca nu sunt pregatit? daca nu-l trec? Aproape instantaneu, ii veni in minte Hannya: sa nu ma tem. Frica ucide mintea. Frica e moartea marunta... Respira adanc de cateva ori si se mai linisti. Astepta testul asta de un an. Sau poate testul il astepta pe el... Prietenul lui, M, il intrebase inainte sa plece in munti, cum o sa stie daca l-a trecut. Pai e simplu, ii raspunse, am sa ma intorc... Stia ca nu glumeste.
10001. Zece mii una taieri... zece mii de neputinte, nopti, lacrimi si-a zecemia una speranta... Asta era testul. In vechime, luptatorii erau supusi acestui test si, celor care il treceau, li se dadea dreptul de-a renaste. Era un mod de a-si rascumpara din pacate. Si Thawad avea multe pacate. Thawad voia sa renasca. ... I must not fear... Fear is the mind-killer... Incepu sa se dezbrace incet, incet, de parca incerca sa amane cat mai mult momentul in care urma sa intre in joc. Pe drumul de venire, isi aminti ca fusese intrebat cine-l obliga sa faca asta. Nu pot altfel, raspunse... Isi lega centura, era imbracat in alb, aproape ca nu se deosebea, asa cum statea in zapada din cetate. Cerul era greu, ninsese pana sa ajunga el acolo. Macar un pic de soare, macar o speranta, trebuie... Era singur, in mijlocul templului din care nu mai ramasesera decat stalpii de lemn. Se uitau la el tacuti, ca niste martori muti la renasterea lui ... fear is the little-death that brings total obliteration... Zapada ii ardea talpile goale, stia ca peste ceva vreme n-o sa si le mai simta, era un soi de abandon, urma sa renunte usor-usor la parti din trupul lui, pana nu mai ramanea decat el... Stalpii de lemn asteptau. Isi scoase lama din teaca si, la vederea ei, nu se mai simti asa de singur. Umma fusese mereu langa el. La urma-urmei, era cea care-l tinea in picioare. stranse manerul in maini si-l saruta. Makhtub... Daca m-ai adus aici, n-ai sa ma inseli tocmai acum... I will face my fear, I will permit it to pass over me, trough me... Ichi !! Prima taiere... Primul pas... ce-a fost greu a trecut, acum trebuie doar sa le termin, de-acum nu-mi mai apartin...
In ultimele doua ore, cerul dadea semne c-ar vrea sa nu mai ninga. Era o liniste ucigatoare, doar Thawad mai striga uneori, cu o voce de demon... Yoooosh!!! Inca un pas, inca o noapte... Stalpii de lemn il strangeau de gat, aproape ca-l opreau fizic din miscare, spuneti ceva, blestematilor, spuneti ceva!! Facuse cam cinci mii de taieri, inca nu obosise, stia ca oboseala urma sa vina mult mai incolo. Numai ca incepea sa simta ceva ciudat, din ce in ce mai des: de ce fac asta, de ce? Intrebarea il urmarea si el fugea de ea bezmetic, uitandu-se cu gura cascata la cer, in timp ce numara taierile, demonii ucisi... De ce faci asta? Stii ca n-ai nevoie de ea, n-are rost, nu ajungi nicaieri, nu-ti foloseste la nimic... Taceti, taceti, am sa va ucid pe toate, spaime, umbre, lacrimi...

Il auzea pe Dhafer, cantand undeva in desert, nu te opri, mergi sau crapa... Ii aluneca o mana de pe maner, voia aproape organic sa se opreasca, un picior ii ramase in zapada refuzand sa mai plece de-acolo, stalpii erau mai aproape ca oricand de gatul lui, fizic nu mai avea aer... Trebuie sa raman lucid, lucid... sau ...poate ar trebui sa ma opresc acum, n-are niciun rost. Si, in acea secunda, cand vru sa renunte, il auzi. Isi repezi privirea sus, in varful fagului din dreapta lui si-l vazu: corbul venise. Instantaneu il podidira lacrimile. Corbul mai carai de doua ori si se muta putin mai incolo. Corbul asta venea de 11 ani acolo. Pur si simplu venea. De fiecare data, singur. Thawad era uluit. Uitase ca de fiecare data cand voia sa renunte, corbul ala aparea acolo. Isi scoase piciorul din zapada, si reincepu sa taie... Isi aminti cum odata, isi taiase o lacrima, ...and when it has gone past, i will turn the inner eye to see its path... where the fear has gone, there will be nothing... Mai avea putin... trecusera vreo patru ore deja. Nici nu vazuse ca, undeva in spatele lui, iesise soarele. Statea in genunchi taind frenetic, 9901, mai am doar o suta, ultima suta, trebuie s-o fac in picioare... Ridica primul genunchi si, cand puse talpa in zapada, cazu. Demonii ma-tii, cati mai sunteti? Stranse si mai tare manerul si se ridica, soarele ii batea pe spatele gol, mari ritmul fara sa vrea, pur si simplu se lasase in voia Ummei, aproape ca nici nu mai taia el... Si-o asculta pe ea cum il conduce printre stalpii care incepeau sa se deschida in fata lui. Era liniste, doar Thawad gafaia si strangea din dinti ... only I will remain... Zece mii de rugaciuni soptite, smulse din lama... In zborul sau, spiritul lui Thawad paru ca ia infatisarea unui batran, avea parul lung si alb, vedea deja poarta de lumina si-l auzea din nou pe Dhafer, profesorul lui: totul in jurul nostru e cerc, drumul catre armonie implica intelegerea acestui aspect, completarea reciproca, fuziunea. Nu poti intelege spirala daca n-ai curaj sa arzi cercul pe care-l strabati. Disciplina e acest cerc, Thawad, iar tu trebuie sa arzi complet, fara teama... only I will remain... Sa uiti toata dogma si sa renasti. Al 10001-lea genunchi ridicat... al 10001-lea inger nascut... Ai-uchi, prima si ultima taiere. Aici si acum. Umma dansa sublim, Thawad ardea, taia cu lacrimi in ochi, toate treceau una cate una prin el, peste el, pana la poarta celor zece mii una... yoooosh!!!
... era ramas in picioare inca de cateva secunde, plangea si radea in acelasi timp, inca era soare, ultima taiere o facuse strigand la cer cu gura cascata ca in Urletul lui Munch... Strigase cum nu mai strigase pana atunci si auzi cum ii raspund din padure toti stalpii aceia, toti martorii renasterii lui.
Cazu in genunchi cu fruntea in zapada, isi saruta lama si spuse, ragusit: de-asta... Multumesc, Umma...

... parintilor mei, acolo ...

... regulile stricte inalta fortificatii la adapostul carora, mintile inguste creeaza satrapii. Stare de lucruri periculoasa cand totul merge bine si, dezastruoasa in momentele de criza...

Bene Gesserit

amor timid -
un fluture saruta
o soparla verde

later edit:
multumim sayadinnei pentru poza

inutil

Pentru a doua oara in ultimele cateva zile, mi-au fost dejucate socotelile. Iar voiam sa scriu despre altceva si iar sunt nevoit sa schimb subiectul. Insa, natura cel putin ciudata a comentariilor unor onorati cititori ai acestui blog, mi-a confirmat, cu dezamagire, cateva lucruri de care m-am mai lovit, in trecut.
Acum ceva vreme, am fost invitat la Junimea, in Iasi, sa prezint cateva haiku si sa vorbesc despre acest gen de literatura. N-am spus poezie, pentru ca nu e poezie, dar asta e alta discutie. Cutuma in cadrul cenaclului era ca autorul sa citeasca doar lucrarea, urmand ca auditoriul sa comenteze si sa poarte discutiile aferente. Noaptea aia a fost cel putin uluitoare. Tot auditoriul, cu exceptia unui student, comenta cu o "competenta" uluitoare, haiku-urile, amestecand literatura cu zen-ul, cu mahayana si cu yoga-sutra. Toti erau siguri despre ce-a "vrut sa spuna poetul", toti afirmau idei de o certitudine naucitoare. Am rezistat vreo 2 ore, apoi m-am ridicat si-a spus ca rup cutuma. Nu mai puteam suporta sa vad cum o simpla imagine a unui ied in fata unui izvor, era interpretata absolut sigur ca fiind imaginea unui complex de-al meu din copilarie. ( da, erau si "psihologi" in auditoriu ). Rezultatul a fost pe masura. Pe la 3 dimineata, unii plecau suparati ca n-am vrut sa recunosc "veridicitatea" analizelor lor, altii inca incercau sa ma converteasca, prezentandu-mi citate din diverse carti. Studentul acela, m-a asteptat si m-a rugat sa mai vorbim cateva minute. Si am mai vorbit. Pana pe la 10 dimineata, la un vin fiert, extraordinara atmosfera. A fost singurul care mi-a atenuat senzatia aceea de etalare inutila, pe care mi-a provocat-o experienta in cauza.
Povestea mea din postul meu anterior mi-a reconfirmat ( ah si chiar n-aveam nevoie de reconfirmarea asta ) disponibilitatea noastra de-a face analize si de-a da raspunsuri, fara a asculta intrebarea. Incapatanarea noastra de-a purta discutii pe exceptie, in locul celor pe fond (cine stie, stie..). Forta noastra de-a face sabaki in fata adevaratului subiect, in favoarea unor comentarii sterile, fara a construi ceva.
Acum ceva timp, vorbeam cu Roxana si-am constatat amandoi, cu durere, ca astazi, cei mai multi oameni, in goana lor dupa razboi, vor a darama, fara sa puna ceva in loc. Daca inainte, tinerii se razboiau manati de un sentiment de prospetime, acum constatam ca ideea constructiei e deja caduca. Ne batem doar ca sa ne batem, amestecand fondul cu forma. In timpul discutiilor cu un onorat comentator al povestii mele, am foat acuzat de-a dreptul ca nu vreau sa vorbesc despre mine. Ca filosofez, ca frec picioare de lemn. Si ca, daca nu-mi convine ca lumea comenteaza in jurul meu, sa m-apuc sa scriu intr-un jurnal, nu pe un blog. Apropos, exista modalitatea tehnica a moderarii/stergerii comentariilor, dar nici nu-mi trece prin cap sa fac asta, tocmai ca sa ne bucuram de diversitatea de idee.
In fapt, motivul pentru care scriu -si pe un blog- este tocmai acela al constructiei. Tot cu Roxana am convenit ca as fi un arogant nesimtit daca as spune ca scriu doar pentru mine, doar ca sa dau afara ceva care ma apasa. Si ca, mai exista oameni pentru care cautarea ramane un oxigen de respirat. La un moment dat, Paler intreba cum ar fi un om, daca n-ar mai avea intrebari, daca ar fi aflat toate raspunsurile. Pai eu cred ca stim deja ca i se poate canta prohodul existentialist. Trist, trist rau ca unii nu se mai pot bucura...
Ce-ar mai fi de spus?

Later edit:
Mi-am adus aminte, citind unele comentarii, de Laura Gog ( iarasi, cine stie, stie )

Even later edit:
Ce stearpa a fost postarea asta, nu-i asa?

leapsa

Astazi era sa scriu altceva, imi venise sa scriu despre loialitatea unei prostituate, despre incredibila oaza de sinceritate pe care o poate intalni un om acolo unde nici nu-i trece prin cap. Dar, am amanat putin subiectul asta si am luat leapsa de la Klara si-am sa scriu ce ma face pe mine sa zambesc.
O sa ma caznesc oarecum, caci azi e o zi in care astept un raspuns care n-are cum a fi prea bucurabil, dar, asta e...
Iaca, zic, ce ma face pe mine sa zambesc, incurabil:

Nichita, cand il citesc. Nichita cel Stanescu, desi cred ca nu mai era cazul sa amintesc asta.
Macii, primavara, cand se straduiesc elegant (si chiar reusesc) sa reziste vantului si altor-alea...
Lama, la fiecare scoatere din teaca, amintindu-mi ca... inca...
Apusul de soare in desert. Fara comentarii.
Mica sirena. Desenul animat, fireste.
Orice animalut mai mic care se uita foarte competent la orice e mai mare decat el.

Ar mai fi fost ceva lucruri de zambit, da' acuma nu face sa ma dezbrac chiar de tot in public...

silent forest -
red butterfly
on the fallen gi...

despre profeti

Am avut o discutie lunga cu Roxana cea generoasa, in seara asta, (adica discutia a fost in seara asta, nu Roxana cea generoasa doar in seara asta), in care incerca sa ma faca sa-mi treaca raul provocat de vestea handbalistului ucis. Si vorbeam despre dumnezeu (pe care in seara asta am sa-l scriu cu d mic, pentru ca i-am spart o halba in cap - e dreptul meu, el mi l-a dat).
Si spunea ca dogma crestina, si-a cam facut treaba si-ar trebui sa lase loc la altceva. Iar eu i-am spus ca nu la altceva trebuie sa lase loc, ci, poate altcuiva, unui alt profet. Moment in care zice Roxana: pai cine sa fie profet? Si eu zic: pai eu, cine altcineva? Ca-s suficient de sensibil si de cinic pentru asta. Daca nu sunt deja vreun profet. Ea zice: esti? Si in momentul ala, am spus: da, sunt. Credinta mea sunt eu. Si sunt profetul meu. In fata mea si-a sabiei mele.
Si tocmai ceea ce-am spus m-a facut sa ma linistesc putin si sa ma mai impac cu mine un centimetru.
Multumesc, Roxana...

pana cand?

pana cand ???

Handbalistul roman, Marian Cozma a fost injunghiat mortal intr-un club ...

Pana cand vom mai pierde tocmai oamenii care construiesc ceva?
Pana cand o sa tot ramanem fara cei frumosi?
Cand o sa scapam de blestemul asta nenorocit?
Incredibil...
Acum mai multi ani, mi-am pierdut un var. Era multiplu campion european de scrima, avea 25 de ani. A murit absolut frumos, dar stupid. Se antrena in sala de scrima, cu prietenul lui cel mai bun. La un moment dat, prietenului lui, la o fandare, i s-a rupt floreta si a intrat in plamanul varului meu, prin SINGURUL loc descusut din costum, de vreo 10 cm, de la subsuoara. Nici macar n-a simtit. A cazut in fata prietenului lui cel mai bun, care era distrus. Floreta aia s-a rupt tocmai atunci si a intrat tocmai in singura parte din costum care era descusuta cativa centimetri. Multa vreme am refuzat sa cred ca asa ceva s-a intamplat. Acelasi lucru il simt acum.
Mai tineti minte cand spuneam ca uneori imi sparg halbe de bere in cap, cu Dumnezeu? Acum tocmai i-am spart una in cap. Pentru ca nu mai pot sa-i permit toate astea...
Ma simt de parca am primit o scrisoare ingrozitoare.
Somn usor Pasarila...
Somn usor, Paul...

oricat de tare ai vrea, n-ai sa infigi cutitul in piatra.
incearca sa canti...

fedaykinn

"For someone who was never meant for this world... I must confess I'm suddenly having a hard time leaving it. Of course, they say every atom in our bodies was once part of a star. Maybe I'm not leaving.
Maybe I'm going home..."

Jerome

despre vid

"The No To Ichi Way of strategy is recorded in this the Book of the Void. What is called the spirit of the void is where there is nothing. It is not included in man's knowledge. Of course the void is nothingness. By knowing things that exist, you can know that which does not exist. That is the void.
People in this world look at things mistakenly, and think that what they do not understand must be the void. This is not the true void. It is bewilderment.
In the Way of strategy as a warrior you must study fully other martial arts and not deviate even a little from the Way of the warrior. With your spirit settled, accumulate practise day by day, hour by hour. Polish the twofold spirit heart and mind, and sharpen the twofold gaze perception and sight. When your spirit is not in the least clouded, when the clouds of bewilderment clear away, there is the true void.
Until you realise the true Way, whether in Buddhism or in common sense, you may think that things are correct and in order. However, if we lood at things objectively, from the viewpoint of laws of the world, we see various doctrines departing from the true Way. Know well this spirit, and with forthrightness as the foundation and the true spirit as the Way. Enact strategy broadly, correctly and openly.
Then you will come to think of things in a wide sense and, taking the void as the Way, you will see the Way as void.
In the void is virtue, and no evil.
Wisdom has existence, principle has
existence, the Way has existence, spirit is nothingness."

Miyamoto Shimmen Musashi

"Religia trebuie acceptată ca sursă de energie.
Ea poate fi dirijată conform nevoilor noastre, dar numai între anumite
limite, dezvăluite de experienţă.
Acesta este înţelesul ascuns al Liberului Arbitru."

Missionaria Protectiva

caci eu voi sti

Era o zi din primavara lui 1104...

Intr-o padure din partea de vest a marelui Hunan, un batran sifu isi mangaia cu dragoste florile care incepeau sa imboboceasca. Muncise multi ani ca sa le faca atat de vii, temandu-se ca nu va mai apuca sa le vada inflorite.
Deodata, vazu ca se apropie de casa lui doi barbati. Le iesi in intampinare, uitandu-se inca o data, peste umar la florile lui.
- Ni hao, spuse batranul, deschizand poarta si invitand barbatii in casa.
- Ni hao, sifu, bine te-am gasit.
- Ce poate face un batran ca mine pentru domniile voastre, intreba sifu, turnand cu mare atentie ceai in cestile de jad aflate langa genunchii oaspetilor.
- Sifu, stim ca esti marele maestru Pa Wa si-am venit sa te rugam sa ne inveti cum sa-l ucidem pe Kong, regele vecin. Stapanul nostru crede c-ar putea domni mai cu folos, in locul lui.
Batranul aseza ceainicul jos, facu doi pasi pana la una din flori - avea o frunza care parea ca se usuca si, intristat, spuse:
- Dragii mei, sunt convins ca stiti ca eu nu mai predau de mult, sunt batran si nu mai tin minte nimic. Ceaiul e destul de cald?
- Atunci, spuse barbatul cu un semn roscat pe umarul stang, vino cu noi si ucide-l tu. Vei fi platit regeste si, nu va sti nimeni ca tu ai facut-o.
- Vedeti voi, padurea va sti ca eu am facut-o, florile astea vor sti, voi veti sti si, ce e cel mai important, eu insumi voi sti ...

despre amor

E o magie de nedescris, sa poti impaca doua culturi, doua civilizatii aparent incompatibile. Reusesc asta - de fapt se pare ca e un soi de pret pe care-l platesc - cu o usurinta aproape enervanta.

De multi ani ma petrec intre culturi si respirari, cucerit fiind pe rand, azi de una, maine de cealalta. De parca as trai intr-un soi de harem, nelasat de niciuna sa plec sau s-o mangai pe cealalta mai mult. Apropo, cred c-o sa vorbesc odata despre ratiunea pur-sange a haremului, c-ar fi pacat sa ramana imaginea unui mascul cu mai multe femei la care se duce cand vrea.
Donc, azi gateam niste pastrama cu orez thai, condimentate cu vin rosu sec si, cel mai important, un condiment marocan, ras el hanout, o minune. La sfarsit, am descoperit c-am obtinut un ... orgasm cosmic, un menage-a-troi platonic, intre bucatile astea de lume.
Acuma, ca sa fiu riguros procedural, cred ca ar fi mers ceva mai mult piper rosu in orez, dar mi-a fost sa nu jignesc hanout-ul, ca doar era treaba lui sa dea savoarea aceea iute-amaruie pe care o intalnesti doar cand mesteci nisip de desert... Si-as fi agresat orezul, era de parca i-as fi bagat pumnul in gura, ca nu se face sa nu-l lasi sa spuna ce vrea.
In concluzie, n-am pus acel mai mult piper si-am lasat asa, ca o umbra de dor pe care s-o simti cand mananci mancarea.
Fireste, mancarea a iesit senzational. Da, stiu, acum o sa-mi aratati degetul ca nu-s modest, da' ce vrei, nimeni nu-i profet in tara lui.

Dupa ce-am mancat, am vazut, pe TV 5, un film despre drama unor familii de algerieni din Franta razboiului de independenta a Algeriei. Si-am avut o revelatie brusca, am simtit acut c-am recreat, pentru putin timp, legaturile acelea dintre francezii de buna credinta si algerieni. Filmul a fost chiar bun, cu detaliile acelea vazute si nespuse, cu maini care se ating, cu ganduri care fac dragoste...

De fapt, am scris asta din mai multe cauze. Mi se face din ce in ce mai dor de Maroc si, cel mai important, imi vine sa urlu din cauza razboiului din Gaza. Realizeaza cineva ca oamenii aia nu mai au habar de mult de gustul de kofta? Si ca fiecare copil palestinian care moare acolo e inca un blestem cu care ne incarcam destinul?
As vrea sa pot gati pentru toti copiii din Palestina...

10001

Zece mii una !!
Zece mii una neputinte, ratari, lacrimi, iubiri, frunze, umbre, taieri, nasteri, spaime, palme, urme, glasuri, zapezi, nopti, zile, victorii, soapte, poteci, trepte...
Zece mii de pasi si-un al 10001-lea genunchi ridicat, zece mii de demoni ucisi si-al 10001-lea inger nascut...
Zece mii de ganduri si-al 10001-lea mac deschis...
Zece mii una rugaciuni soptite, strigate, smulse din lama...
Si au trecut toate, una cate una, pana la ultima, prin mine, peste mine, pana n-am ramas decat eu.
Si linistea...

Craciun fericit, sa fiti iubiti mereu!
Sa va gasiti si sa ramaneti cu voi pentru totdeauna...

Chiar am sperat ca nu voi avea dreptate, mi-am dorit sa nu castig pariul asta...
No comment...
Somn usor, Nichita...

Incredibil!!! In afara de noi, "ticnitii" de pe blogurile astea, aproape nimanui nu-i pasa ca Anca Parghel s-a prapadit?! As fi vrut sa spun c-a plecat la ai ei, in stele, dar sunt prea furios acum, ca sa gasesc metafore dragute. Fratilor, cate emisiuni ati vazut voi la TV, cate articole scrise cu bun simt si sincere ati citit voi in zilele astea? Despre femeia asta absolut eroina, care-a cantat uitandu-se la moarte cum vine spre ea... Despre sufletul ei rebel si amarui care s-a dat noua pentru totdeauna... Si iar vin si intreb, cu toata teama si furia dinlauntrul meu: cine ramane dupa eroii astia care se duc: Paler, Iordache, Rautu, Cotescu, Anca Parghel si toti ceilalti? Toti cei care preocupau presa doar pentru rating. Intr-o zi, intr-un tren, alaturi de prietenul meu N, l-am intalnit pe Stefan Iordache. Amandoi eram topiti, voiam sa bem o sticla de vin cu el si ne era ca o sa ne refuze. Sticla aia bauta cu Stefan Iordache a fost absolut magica. Era un vin ieftin, da' n-o sa-l uit niciodata. Cand s-a prapadit, l-am sunat pe amicul meu N, voind sa-i spun sa-i duca o floare si sa-l aplaude inca o data, eu neputand fi atunci in Bucuresti. Amicul meu stia deja ce vreau. Era absolut ravasit. Aproape ca simteam gustul vinului aluia... Pe Colea Rautu l-am cunoscut in Costinesti, intr-o dimineata, demult, isi bea cafeaua pe o terasa. Am mers la el si i-am spus buna dimineata. Atat. Cu cata caldura mi-a raspuns... Pe Anca Parghel am auzit-o live, prima oara, la Constanta, impreuna cu Johnny Raducanu, prin '92 sau '94. Amicul meu Magnatu (fara L), avea la el o ciocolata, n-o desfacuse inca. La sfarsitul concertului, eram izbiti in cap, Magnatu ma tot intreba: ce sa-i duc, n-am nici macar o floare?! I-am zis, du-i ciocolata si, culmea, a primit-o! Mai tineti minte cum s-a prapadit Paler? Cu vreo 3 ani inainte am vorbit cu el la Mangalia, isi lansa o carte. Am fost buimac multa vreme. Si cand s-a dus, am auzit afirmatia:" e, trebuia sa moara, las' ca era doar un continuu nemultumit." (!!!) Auziti??? Deci, despre ce vorbim noi aici? Facem un pariu ca stirea despre moartea lui Nichita, pe 13 decembrie, nu va dura mai mult de 3 minute? Poate ceva mai mult pe canalele culturale. Cine vine dupa toti eroii astia? Si sa nu-mi spuneti ca ramane opera lor, asa e, doar ca uneori parca am vrea sa bem un vin cu ei intr-un tren...
Si iar o sa ma cert cu Dumnezeu...
Drum bun, Anca...

Peste vreo 12 zile ma asteapta testul. Acela...
Chiar si acum, cand scriu despre el, simt tensiunea. N-am sa vorbesc nimic despre el acum, poate voi face asta dupa ce ma intorc de-acolo. Dac-am sa-l trec...
10001 ... si cercul ar trebui sa se inchida si sa nasca spirala.

" ... I must not fear.
Fear is the mind-killer.
Fear is the little-death that brings total obliteration.
I will face my fear.
I will permit it to pass over me, trough me.
And when it has gone past, I will turn the inner eye to see its path.
Where the fear has gone, there will be nothing.
Only I will remain..."

Cioran

Dumnezeule, am sa protestez chiar si aici, in gradina asta zen, cu privire la ideea absolut imbecila pe care o promoveaza unii, cum ca Cioran a fost un nihilist si un las ca a plecat din Romania. Fratilor, voi v-ati uitat vreodata la Cioran cand vorbeste? Nu ma refer la ce ati citit, desi cei mai multi s-au oprit la Pe culmile disperarii si Schimbarea la fata a Romaniei. Nu, va intreb daca l-ati VAZUT vreodata pe Cioran vorbind. Si, daca da, cum Dumnezeu n-ati vazut cum "cersea" iubire?

Am observat, la un moment dat, un gest de-al lui, in care isi trecea mana peste fata, de parca ar fi vrut sa si-o smulga, de parca o masca il durea si voia sa scape de ea. Pur si simplu, pentru o secunda am fost convins ca-si smulge fata. Gestul asta m-a facut, nu stiu de ce, sa simt ca exact masca asta era, a asa-zisului nihilism pe care le convine unora sa-l vada, din comoditate.

Da, stiu, o sa spuneti ca sunt subiectiv, poate sunt, habar n-am, dar, pentru Dumnezeu, nu mai fiti asa de comozi. O sa-mi permit sa-l amintesc aici pe Tutea, un prieten absolut al lui Cioran, care spunea: "Emil nu e nihilist, el nu neaga divinitatea, Emil e in conflict cu ea. Deci el nu e un nihilist, de vreme ce se bate cu Dumnezeu. Si el stie asta, doar ca n-o recunoaste." In secunda aia mi-a venit in cap imaginea cu mana, de care vorbeam mai devreme si, m-a penetrat imaginea unui Cioran care se batea cu Zeul nu pentru ca nu l-ar fi recunoscut, ci, pentru ca Zeul nu voia sa i se arate. Pentru ca Cioran ar fi vrut sa-i dea toata iubirea de care era el in stare.

Ma bate gandul sa fac acum o trimitere la un post al Klarei despre o printesa care isi testa pretendentii la mana ei. Mergeti la Klara si cititi, e tare bun postul, vreau acum sa spun ca Cioran facea exact invers: ii cerea el insusi Dumnezeului, sa-l testeze, sa-l lase sa-i arate cum il poate iubi. Iar Dumnezeu era ascuns undeva, cu fata in maini si, desi stia cat il macina asta pe Om, nu i se arata.

Tot Tutea ( Stiti cat s-au iubit oamenii astia doi?! ) spunea ca greseala lui Cioran nu este ca se bate cu divinitatea, ci ca o cauta. " Pe Dumnezeu nu-l cauti, Dumnezeu, care este adevarul absolut, ti se reveleaza, daca ai noroc. Aici greseste Emil, el il cauta."

Uite cum se da chiar el de gol: Dacă aş fi sigur că mântuirea mi-e indiferentă, aş fi de departe cel mai fericit om care-a fost vreodată.

In incheiere, tot celor care il vad ca nihilist pe Cioran, le spun sa se uite putin la fata lui, la ochii lui. Vi se pare cumva ca aia era fata de om care nu credea in nimic? Aia erau ochi goi?

Nu mai fiti comozi... naste-ti-va odata...

dupa furtuna
un fluture zburand -
ce nebunie

Ion Codrescu

hadakagi ni
torira murekite -
yosoi sase...

Imi vine cateodata
sa dezbrac femei de nuci,
sa le botez in altare
de vin fiert,
si-n loc de cruce sa le-nsemn cu sare.
Patul sa ne fie
o strachina de lut,
preot sa simtim
un camin arzand...
Si-apoi sa nastem pui de gusturi verzi
de femei de nuci...

Dac-ai sa vii, sa calci cu grija. Sa nu trezesti pescarusul care-si tipa durerea prin ungherele mele. Abia a adormit... Si mi-e frica sa nu zgarie iar pietrele din mine. Doare... si tac. Dac-ai sa vii, sa nu calci pe scoici, caci se sparg si fac zgomot. Se trezeste el si-o sa zgarie, o sa tipe...

dor

- we'll miss her, a ?
- yeah... we'll miss her ...

Update

As vrea sa cred ca am inceput sa ma tin de cuvant si, sa... inca. De fapt, ca-n poveste, tai un cap si rasar inca vreo cinci. Adica, uite, dupa o mare bucata de vreme, m-am reapucat de scris. Asta era unul dintre lucrurile pe care trebuia sa le INCA. Numai ca am descoperit inca ( o sa capat o obsesie fata de cuvantul asta ) vreo nu-stiu-cate pe care urmeaza sa le fac. Pe cale de consecinta, lista creste asemenea lui Fat-frumos, ceea ce nu ma face deloc mai ... domestic.
So, iaca update: sa nu mai beau vinul din sticla cand sunt singur acasa, sa nu-mi mai vad mainile... asa cum le vad, sa-mi gatesc si mie asa cum le gatesc amicilor si sa nu mai mananc toate porcariile, apropo, gatesc divin, sa nu mai tresar cand ii vad fata lui Paler (nu stiti de ce, asa-i?), sa ma barbieresc mai des, hopa, gata ca deja ma dor umerii.

PS
Klara scria, intr-un post admirabil, ca un barbat se cunoaste dupa pipairea a trei atribute (nu vi le spun care, mergeti la ea si cititi-le ). Voi avea tupeul constructiv de-a completa lista acestor atribute, cu inca unul: felul in care un barbat bea vinul. Credeti-ma, stiu ce zic.
Desi scriu acum despre exact asta, tocmai beau vinul din sticla, nu l-am turnat in pahar, naiba stie ce fel de ticneala afectuoasa ma impiedica sa fac asta, inca. Aah, iar inca ??

between night and day
moon passing the bridge
who cares?

one step, one tear
his broken scabbard -
i'am going home

in the midle of day
horse looking at snow -
what a chance

rose rising at stairs
lies...
and my cold sword

midnight -
the horse looking at sword...
i'am alive

stairs ahead -
my knees talking...
and the raven's tears...


Pur si simplu sunt indragostit de haiku-ul asta. Mi-a iesit de parca astepta de ani de zile undeva, in gat... sau in genunchi...

Nu pot trece peste haiku, fara sa pomenesc pe Nichita. Nichita se ineca in haiku. La propriu . Scria haiku fara sa aiba aceasta intentie. Asa traia el. Romeo Catuneanu, prieten bun cu el dealtfel, spunea ca Nichita respira zen. In toata creatia lui, n-a facut decat sa traiasca intr-o continua bucurie, proprie haiku-ului. Acum catva timp, la o reuniune pe teme de haiku, tinuta la Junimea in Iasi, am fost intrebat ce este haiku-ul. Si-am ramas foarte surprins, fiindca niciodata nu m-am intrebat asta. Habar n-aveam ce sa le spun, stiam doar ca pe haiku nu-l scrii cu creierul. Haiku-ul este o tragere a unei lame din teaca, fara a-ti pregati acest lucru. Este o stare de fapt pura si simpla.
Ia uite cum traia Nichita starea asta, apropo:

'Intr-un aprilie de neuitat, vazandu-ne ca ne sarutam cu visinul si cu doi meri si chinuindu-se sa inteleaga ceva, fostul director al Palatului Mogosoaia, tovarasul Vieru, om de 2.02 m, minunat si plin de bunacuviinta, ne-a intrebat: dar ce faceti dvs. aici?
-Invatam lectia de sinucidere, a raspuns Nichita. Peste un minut terminam.
-Va astept. Acolo, in fundul livezii, au aparut doi iezi si doi miei. Veniti sa-i vedeti.
-Numai daca sunt albi, am zis eu, prada tuturor superstitiilor.
-Eu as vrea sa se intample si unul negru, a zis Nichita. Si s-a intamplat, intr-adevar, sa fie si unul negru. Nikita l-a sarutat pe bot si pe cercei."

Intotdeauna am fost fascinat de necuvintele lui Nichita si mereu imi vine sa scriu nichita cu n mic. Pentru ca, asemenea haiku-ului, nichita nu incepe si nu se termina, nichita exista pur si simplu. Asa cum lui i s-a intamplat mielul negru, la fel nichita ni s-a intamplat noua, in vietile noastre. Mi-e dor de nichita. Asa cum mi-e dor de linistea pura, de miezul vietii noastre, pe care pare-se ca l-am uitat, in goana noastra imbecila dupa vreun scop. Si iedul cel negru nu l-a uitat. Intr-un decembrie, cand se indeasa iarna in suflet, l-a chemat in pajistea unui destin sumbru. Sunt convins ca acum, stau amandoi sub o salcie de demult, varsatorul de aur si iedul cel negru si arunca in lume "umblet de aprilie."
La inceputul postarii asteia nu stiam de ce imi vine scriu despre el. Acum stiu.
Peste putin timp, vine 13 decembrie...

fulger pe lac -
cocorul speriat
isi ia zborul

bambus cazand
katana intra-n teaca...
luna fara nori

betii cu roua

in carciuma veche,
barbatul hraneste
o pisica sfioasa

P.S. M-a intrebat cineva, cine sunt eu, din haiku-ul asta: barbatul sau pisica.
I-am raspuns ca sunt carciuma...