Punti simple si precare

N-am fost niciodata un tip usor digerabil. Si nici n-am de gand sa schimb asta. Intr-un fel sau altul, asta e un filtru minunat, ma ajuta sa ma tin departe de cei cu care nu ma aseman. Si asta e foarte sanatos. Cel putin pentru mine.

In fix aceasta nota, o sa vorbesc azi putin despre un lucru care ma doare, si anume, despre lipsa promovarii traditiilor marinaresti in lumea boatingului din Romania. Cu exceptia scolilor mari de navigatie (Academie, Universitate maritima si cateva scoli private), aproape nicio scoala nu are in studiu - macar tangential - traditiile marinaresti. Adica, acele practici si protocoale care dau un bun sens vietii pe mare. Ma refer la autentica viata pe mare, nu la ce ni se pare noua ca ar fi navigatia. Cu tot respectul, multi dintre noi traim intr-o mare confuzie, crezand ca daca atingem putin barca intr-o regatta sau intr-un charter inchiriat prin Grecia sau aiurea, am inteles marinaria. Fac yachting din liceu, sunt de 4 ori campion national, de inca vreo 3 ori castigator de Cupa Romaniei, am mai luat un Bosphorus Cup, plus alte balarii de curse si va spun sincer: astea-s niste miuțe, niste furtuni intr-un pahar cu apa, n-au nicio legatura cu marea adevarata.

Avem, in general, acea atitudine de arendas pe barca, de boier care dispune. Ne facem haine (scumpe) pe care scriem mare SKIPPER, nu ne mai strigam decat cu Capitane (desi si aici e o confuzie intre capitan si comandant), ne umplem de poze la timona, insa nimeni nu vrea sa spele santina. Fiindca, nu-i asa, noi suntem armatori, platim oameni sa ne spele barca. Venim in weekend, facem o iesire, bem rom, ne pozam cat mai autoritar dar lasam gunoiul pe ponton, la pupa barcii, atunci cand plecam acasa.

Faptul ca am luat o bucata de plastic de la ANR, nu ne face marinari. Nu ne invata nicio programa scolara sa coasem sau sa peticim vele, ne bazam ca le trimitem la atelier sau ne da sponsorul altele. Dar acolo, in larg, nu esti decat tu cu vela rupta, acolo n-ai sponsor.

La fel, nu ne invata nicio scoala sa facem o reparatie de fibra, iar noi ne uitam in alta parte, zicand ca n-o sa ciocnim tocmai noi un container semiscufundat. Si, chiar dac-ar fi sa fie, avem asigurare, nu-i asa? Da, cu conditia sa mai aiba si cine s-o incaseze.

Aveam in scoala un maistru militar, Ion, ne invata sa facem reparatii in fibra si la final, inchidea ochii si dadea cu palma peste reparatie. Si dracu' ne lua daca il zgaria la palma ceva. Aveam cumva convingerea ca-l durea ceva daca nu era facuta bine reparatia.

Demodat? Poate sunt, habar n-am, dar adevaratul trai pe mare e la fel ca acum 50 sau 100 de ani. Ne mai certam si noi pe vapor, poate ne mai si imbranceam dar nu ascundeam bautura prin chesoane, ca s-o bem singuri, cand nu ne vede nimeni.

Ce pacat ca nu ne mai spune nimeni azi de ce nu se sta cu fundul la prova sau la Comandant. Ce pacat ca nu mai stim de ce tribordul e bordul Comandantului... Ce pacat ca nu mai stim de ce nu se fluiera pe barca. Toate astea au un fundament absolut practic si responsabil pe mare.

Toate astea nu-s niste superstitii fara continut. Ele dau sens vietii, ne invata cum sa ne purtam, cum sa muncim, ce fel de oameni sa fim pe mare. Sau in viata.

Tocmai acele traditii marinaresti ne invata cum sa ne purtam pe mare, cum sa-i cerem voie inainte de orice, cum sa descoperim barca la fiecare spalare, atunci cand trebuie s-o curatam in maruntaie. Fiindca, asa cum imi spunea nea Rudi Calaul (primul meu nostrom), cata grija ai tu de ea, atata o sa aiba si ea de tine. Si, dupa vreo 25 de ani petrecuti pe mare, va spun cu siguranta ca barca e vie. Cum imi place mie sa spun, e o punte simpla si precara.

LE Nu, nu-s suparat sau pesimist, incerc doar sa mai indrept privirile si in alte directii

Shuq

Nu sunt machidon, desi dupa nume asa ar trebui. Dar nu-s. Al batran a fost oltean de prin Strejesti, iar maica-mea o bulgaroaica turbata. Combinatie mai nenaturala decat asta nu cred sa se mai afle. Poate doar aia dintre un evreu si-un eschimos. Dar am prieteni machidoni. Si machidoance. Barbati simpli, dar nu simplisti, oameni cu care mananc cand mi-e foame si beau cand mi-e e sete.

Am prieteni tatari, care inca mai au apucaturi fermecatoare de huni. Ne intalnim uneori, ne incrucisam sabiile, ne batem ca chiorii si pe urma plecam la baut. Ne uitam si dupa femei, ba chiar poftim la ele. Uneori ma supun unor tataroaice batrane, ca tanti Ghiuli, care si acum, cand ma aflu ditamai hodorogul, ma intreaba de unde vin si unde ma duc si-mi dau baclava, uitandu-se sfredelitor si zambind la mine.

Ospatarii de prin carciumile din Maroc au inceput sa ma cunoasca, se bucura cand ne vedem, imi mai cer cate o tigara fara filtru, eu le dau doua si ei accepta usor jenati, vorbim despre politica si cultura, nici macar nu stim cum ne cheama, doar o patroana de carciuma din Ouarzazate si niste maseuri din Marrakech ma stiu de monsieur Paul.

Am prieteni greci, niste ticniti. Petreceri mai adevarate decat alea facute cu grecii, n-ai sa vezi. Femeile lor nu prea ma atrag, n-am intalnit foarte multe grecoaice frumoase. Da-s aprige rau. Si daca vrei sa ma topesti, pune o grecoaica sa-mi cante. Si-ti dau tot ce vrei.

De fapt, voiam sa spun doar ca Dobrogea rules.

shuq II

Era o casa micuta, aproape de plaja din Agadir. Vantul batea destul de des in perioada verii, asa ca pescarii aveau de furca, nu rar intamplandu-se sa vina la mal cu barcile distruse sau, chiar sa fie ucisi de ape. Marea nu le mai dadea drumul, se zicea ca ii iubea prea tare si ramanea fermecata de oamenii aceia aspri care injurau afectuos.

El venise din Europa. Isi vanduse ce mai avea pe-acolo si-si cumparase si el o barca. La inceput, pescuise chiar el, venea cu crabi imensi si cu dorade pe care-i dadea unor restaurante din oras. Apoi, dupa ce cunoscuse un algerian stabilit in Maroc, plin de intelepciune, convenira sa pescuiasca dupa cum le venea. Asa ca Arun avea destul de mult timp liber. Iftar, algerianul cel istet, stia si el sa gateasca si, uneori, cand nu-i lasa vantul sa plece la pescuit, faceau cate un atelier. Atelierul asta incepea intotdeauna seara tarziu, dupa ce adormea soarele. Isi zambeau complice si-ncepeau sa gateasca fiecare asa, oarecum ilicit, stiind ca asta se va transforma imediat in traditionala intrecere. Dupa ce terminau de gatit, Arun scotea sticlele de vin de la rece si le desfacea (numai el desfacea sticlele) intr-o deplina atentie. Amandoi ascultau sunetul dopului iesind si, daca acesta pocnea plin, radeau copios si spuneau - uuhh, ca fata mare a facut. De fiecare data cand pocnea cate-un dop, Arun isi aducea aminte de-o femeie cu parul auriu pe care-o iubise mult odata si, care ii spunea razand si ea: ce naiba de fata mare ai avut tu de-ti pocnea asa? Asa ca intre el si Iftar se stabilise tacit acest ritual. Cand Arun venea cu vinul, Iftar se aseza pe scaun, prefacandu-se obosit si asteptand curios pocnetul dopului. Daca se intampla sa nu pocneasca, Iftar se incrunta: hmm, femeile astea...

Tarziu, in noapte, sub miile de stele pentru care Arun tinea mereu un toast, cele doua femei dansau guedrah sau raks al assaya. In pauze, Arun citea poezie dar, niciodata a lui. Femeile stiau ca europeanul ciudat scria si el dar nu indrazneau sa-i ceara sa citeasca din scrierile lui.

De fapt, exista o femeie care venea noaptea la el si careia ii recita din poeziile lui. Doar ca trebuia sa fi baut foarte mult si sa nu-i ceara ea a citi. Era vazuta doar uneori, intrand la Arun, fara sa mai bata la poarta. Creatura asta era frumoasa ca o naluca, inalta si subtire, cu parul negru si cu pielea stravezie. Nimeni nu stia nimic despre ea, nu era de prin preajma. Iftar aflase la un atelier ca, in urma cu vreo doi ani, existase o legatura intre ei, Arun iubind-o pana intr-o zi cand aflase ca femeia il ranise. Multa vreme n-a vrut s-o mai vada dar, la o bucata, se trezira intr-un soi de vanare de timp, in care ea venea, se iubeau cumplit in noapte si, inainte sa vina zorile ea pleca la fel cum venea, fara zgomot, ca o naluca. De fapt, Arun ii si spuse o data ca are impresia ca face dragoste cu naluci. Dupa ce se potoleau, femeia incepea brusc sa se imbrace, in timp ce Arun pleca de-acolo aproape in dureri. Nu-i placea niciodata sa vada o femeie imbracandu-se. Considera ca acesta trebuie sa ramana misterul femeii, un soi de moment intim in care nu trebuie s-o vada nimeni si-n care aceasta se reconstruieste. Asa ca pleca afara, fumand ca de obicei, rupand filtrul tigarilor, mestecand firele de tutun si intrebandu-se ce se petrece cu femeia asta. Stia ca in viata ei e un barbat dar naluca n-a vrut niciodata sa-i spuna de ce sta cu el. Nu era fericita, se vedea clar asta, parca era legata oarecum. Arun avea uneori cele mai negre ganduri despre ea, crezand chiar ca barbatul o foloseste oarecum. Numai ca nici femeia nu voia sa-i spuna mai multe si parca nici nu voia sa plece de langa barbatul acela. Arun ar fi putut sa afle adevarul dar se hotarase sa nu mai caute si sa ia situatia ca atare. I se parea ca, intr-un fel sau altul o hranea prin intalnirile lor din noapte.

In ultima vreme, Arun traia momente in care constata brusc, cu mirare, ca incepe sa se simta bine cu el insusi. Nu se mai razboia atat de tare cu celalalt, aproape ca putea gusta linistea din el in acele momente. Cand alerga prin desert, cand venea cu barca de la pescuit, cand facea de mancare dar si-n momente fara nici-un rost, se revarsau peste el secunde de linistire, in care-i mijea un zambet pe care nu-l cunoscuse pana atunci. Nu stia ce inseamna asta, uneori credea ca incepe sa-si reconstruiasca gradina lui zen. Doar ca asta nu tinea prea mult, era suficient sa vada o femeie alergand dupa vreun copil mic, sau sa se uite cum pleaca naluca, pentru a-si ridica sabia sa-l loveasca pe celalalt.

Dupa ultimul atelier, Arun se intorcea de pe plaja, voise sa vada daca barca era bine, fusese furtuna toata noaptea. Vantul pierise ca prin farmec la rasarit si el urca straduta, descult, tinand in mana un mic melc ciudat. In camera de la etaj, femeia dormea inca. El intra in bucatarie si incepu sa faca in liniste, cafeaua. Inca si-o prepara singur, era unul din momentele lui.

Aseza cele doua cesti pe una din treptele de la intrare, stiind ca ea se va trezi de la miros.

Se surprinse asteptand acea liniste si se intreba daca nu cumva se potoleste...

mahabba

Puntile mele sunt simple si precare.

Sunt facute din aer si sange.

Dintr-un aer nerespirat inca,

netrecut printr-un plaman setos.

Puntile mele sunt simple.

Sunt facute dintr-un sange viu, netrecut inca

printr-o lama netocita.

Am inchis ochii si-am vrut sa sar.

Dar, sarac fiind, am tacut.

Caci puntile mele sunt simple.

Ele nu leaga, ci doar strang

o bucata de piele aerata si plina de sange.

Am inchis ochii si-am tacut.

Puntile mele sunt simple si precare.

Scoici maruntite

Incerca sa scrie ceva pe ecranul telefonului. N-a avut prea mult timp la dispozitie, s-a intors exact in momentul in care zgomotul pasilor alergati era direct in spatele lui, concomitent cu o lovitura pe care o evita fix in ultimul moment. Reusi sa-si pastreze telefonul in mana, agresorii nu i l-au luat. Unul dintre ei se dezechilibra in incercarea de-al lovi. Scoase o injuratura scurta si un icnet, celalalt fugi strigand ceva neinteligibil. In aceeasi secunda, auzi Come talk to me a lui Peter Gabriel. Cine dracu; asculta asta, noaptea, la malul marii?
Astia largisera plaja cu vreo 150 de metri, blocurile de pe malul marii erau destul de departe, dar zgomotul petrecerilor se pare ca ajungea pana la tarm.
In secundele urmatoare se intoarse brusc si-l vazu pe primul pe jos, horcaind intr-ul fel aproape amuzant. Cand naiba isi bagase telefonul in buzunar si, mai ales, de ce-i miroase o mana a parfum? El nu se da cu parfum. Agresorul incerca sa se ridice in picioare si sa fuga, dar nu prea reusea. Isi tinea capul langa un tufis, (Harun nu reusea sa-si dea seama ce planta e si, usor intrigat, aproape, ca nu-i pasa de horcaielile celui de jos).
Isi scoase telefonul din buzunar (agresorul reusi sa fuga, injurand), se aseza pe bordura din fata tufisului, voind s-o sune. Se opri, insa, aducandu-si aminte o vorba ce i-o spusese un batran, acum multi ani (locurile astea de la mare nu se schimbasera chiar deloc): tu esti hiena, Harun! Ascunde-ti mainile!

mahti

De mic ii placeau randunelele. De fapt, mereu se intreba de ce nu vede niciuna asezata pe pamant sau sa bea apa din vreo baltoaca, asa cum faceau celelalte pasari. Bunicul sau zambea cand copilul il intreba ce pasari zboara de fiecare data cand urca in minaret, sa cheme la rugaciune. 
Nici nu se mai stia de cand batranul fusese numit muezin la vechea masjid aflata in spatele pietei de peste. 

Despre Faraad cel batran nu se stia prea mare lucru. De fapt, aproape nimeni nu stia ce-i cu el. Existau zvonuri ca nici nu era arab, ci iranian. Si vorbele acestea aveau ceva adevar in ele.

Shaifa ii povestise lui Mahti ca batranul se tragea dintr-o veche si respectata familie persana din Qom, orasul sfant. Faraad era muezinul unei moschei conduse de imamul Ibn Kafud. In 1979, cand a inceput revolutia islamica, acesta a fost arestat, intr-o noapte, de Ulama, comunitatea mullahilor. Era cunoscut ca sustinator fervent al sahului Pahlavi iar mullahii, care in ultimii ani fusesera atacati continuu de catre sah, abia asteptau un motiv sa-l reduca la tacere. Facuse parte din seminaristii care protestasera impotriva lui Khomeyni, atunci cand acesta preluase conducerea tarii si fusese arestat, alaturi de altii, in timpul celor 444 de zile. In final, sahul a fugit umilit, ayatollahul Khomeyni si-a inceput teroarea, iar despre Ibn Kafud nu s-a mai auzit nimic. Fusese cat p-aci sa-l aresteze si pe Faraad dar, un mullah a venit intr-o seara la moschee si l-a sfatuit sa plece din tara, pana dimineata. Era suspectat de actiuni contrarevolutionare, datorita prieteniei cu Ibn Kafud. Faraad nu-si putea crede ochilor ce vedea in jurul lui. Qom, care pana atunci era recunoscut ca orasul traditiilor si respectului, devenise locul in care Tudeh, partidul comunist, ucidea in numele lui Allah. 
Peste tot, oamenii erau tarati din case si impuscati in strada, in vazul copiilor si batranilor. In acea noapte in care a fugit peste granita, Faraad a gasit si baietelul. Copilul avea atunci vreo 11 ani si, din cauza unei grenade, orbise. Parintii lui fusesera si ei arestati iar el bantuia pe strada, ca o naluca. Nici macar nu mai plangea si aproape ca nici nu-si daduse seama c-a orbit. Mullahii au strigat sa-l abandoneze in desert, asa cum cerea vechea pedeapsa pentru orbi dar, Dumnezeu stie cum, copilul reusise sa fuga din sediul Ulamei si-asa l-a gasit Faraad, in noaptea aceea teribila. Tinea cu el in brate, o camasa de femeie. Din cand in cand, o mirosea, isi latea narile si-si intorcea capul imprejur, cu mana dreapta atarnand mult in jos. ... Barbatul intelese imediat ce s-a intamplat. Cateva ceasuri mai tarziu, cu baietelul in spate si ajutat de alt imam, trecu granita in Turcia, si noaptea urmatoare in Siria.  
Alif, Lam, Mim...
Asa a ramas sa fie. Copilul a crescut inconjurat cu dragoste de familia adoptiva. Faraad nu s-a casatorit niciodata, isi iubea moscheea mai presus de orice si avea o voce aproape nepamanteana. Cand incepea chemarea la rugaciune, pana si vantul inceta, de parca se simtea dator sa taca. Shaifa, incepuse sa vina la el mai demult, ii facea de mancare si avea grija de copil. Se uita cu mirare la acesta, cand, aparent fara niciun motiv, incepea sa se roteasca imprejur, mereu spre dreapta, mereu cu mana dreapta intinsa spre pamant, de parca incerca sa se sprijine de ceva crescut acolo. La fel, cu narile latite si cu urechea aplecata spre umarul drept. Intr-o zi, batranul a spus: va fi dervish! Si s-au asezat la masa. 
Baiatul crescuse frumos si capatase niste miscari fermecatoare, in ciuda faptului ca nu-si mai recapatase niciodata vederea. Uneori isi indrepta capul, brusc, dupa cate-o pasare, de parca ar fi vazut-o, dar nu stia ce e. Si mereu murumura: a fost o randunica..
Isi terminase studiile, acum era dervish sufi, iar ceilalti calugari se uitau la el cu mare admiratie si cu oarece mirare, pentru ca niciodata nu se rasucea spre stanga. Spunea ca nu poate toarce lana sufi decat cu mana dreapta.  Si dansa Tanoura de parca Dumnezeu il numise personal sa faca asta si numai asta. Uneori, se oprea brusc din rotire, isi apleca urechea spre umarul drept, zambea si spunea: hmm, te aud, oricum. Dupa care, isi continua dansul.
Faraad se prapadise de cativa ani, intr-o zi a venit acasa dupa o calatorie la oras, a dat-o afara pe Shaifa din camaruta,  l-a chemat pe Mahti si i-a spus: eu ma duc, ca am niste treaba. Shaifa o sa aiba grija de tine, e o femeie buna, te mai bate uneori la cap, dar tu sa nu te rotesti niciodata decat spre dreapta.  
Si-l ascultase pe batran, nu se rotea niciodata spre stanga, desi unii dintre calugari incercasera sa-i spuna ca pote fi privit ca eretic. El zambea, isi punea sikke (caciula inalta) pe cap si spunea: randunelele nu se aseaza pe pamant. Nimeni nu scosese niciodata vreun cuvand despre faptul ca era orb - aici nu se mai respecta regula conform careia orbii erau abandonati in desert - si incepusera sa nici nu se mai mire de precizia cu care se deplasa prin masjid ori pe stradutele inguste din medina. Oamenii il opreau sa-l intrebe despre necazurile lor, ii cereau sfaturi, dar el zambea si le spunea: eu nu stiu decat sa ma rotesc, Allah e cel care trimite randunelele. 
Intr-o zi, cand se afla in piata de peste, auzi cum un copil se ruga de maica-sa sa-i cumprere niste crabi. Femeia nu parea sa fie prea instarita si incerca sa-l convinga ca au destula mancare acasa. Mahti zambi, podidit de imaginea in care si el, copil, plimbandu-se pe plaja, fura stavrizi din barcile pescarilor si-i ascundea in haine. Doar stavrizi, ii placea argintiul cu irizatii colorate, ii tinea pana se plictisea de ei, apoi ii arunca la vreo pisica. Ii spuse vanzatorului sa-i puna femeii crabii in cos si apoi dadu sa plece, dar femeia il opri, incercand sa protesteze sfios. El ii puse o mana pe umar copilului si spuse incet: a’afiat bashad. Femeia ii multumi iar el pleca lasand in spate copilul care incepuse sa topaie, rotindu-se spre dreapta.
...
Vara trecu destul de repede, diminetile nu mai erau deloc calduroase, Shaifa murmura deja nemultumita, stiind ca trebuia deja sa faca focul in fiecare zi, in odaia lui Mahti. Nu-i placuse niciodata frigul, ai lui se nascusera la ses, printre dune, intr-o zona calduroasa. Ca atare, dervishul nostru nu-si dadea jos niciodata mantia neagra de deasupra robei albe rituale. SI pentru asta, unii caugari batrani il acuzasera uneori de erezie, caci, un dervish adevarat trebuie sa-si arunce mantia de pe el la inceputul dansului, caci ea reprezinta mormantul din care trebuie sa iasa. Dar el zambea si spunea: randunelele nu se aseaza pe pamant..
Pe la inceputul lui noiembrie, oamenii si-au dat seama ca nu-l mai vazusera pe Mahti de multa vreme, nici prin piata si nici la masjid. La inceput nu-si facura griji, mai lipsea el din cand in cand, se mai ducea sa danseze si prin alte locuri, dar acum parca era cam mult. Uneori obisnuia sa spuna ca-i va veni si lui randul sa-i danseze lu Allah. Si oamenii incepura sa creada ca asa a fost scris. Makhtub.. 
Vantul continua sa sufle peste barcile din portul pescaresc, pasarile plecasera deja, mai ramasesera doar pescarusii lacomi, pe care nu-i goneau nici frigul, nici vantul.
Intr-o zi, nepotul Shaifei, incepu sa strige din minaret: bunico, bunico, vino repede sa vezi!
Batrana urca greu treptele, deja nu se mai misca nici ea atat de usor, uneori se gandea, razand, ca va trebui sa aiba grija de Faraad si pe lumea cealalta. Dar acum, din nu se stie ce motiv, gandul asta n-o mai amuza. Trecu peste pragul inalt, isi dadu seama ca nu se spalase pe picioare inainte sa intre in incaperea muezinului, dar nu se mai intoarse. In coltul drept indepartat, copilul statea ghemuit si, zambind, arata cu degetul intins: uite, bunico, uite cate furnici! Intr-adevar, o coloana groasa de cativa centimetri si lunga de vreo doi metri, se misca aproape imperceptibil, dinspre o crapatura a zidului gros, spre micul luminator. Adevarul e ca niciodata nu mai vazuse atatea furnici si, incruntandu-se usor, il lua pe copil de mana: ce m-ai speriat..
Intorcandu-se spre usa, ramase cu ochii pironiti spre coltul podelei, cu inima batandu-i nebuneste si strangandu-l pe copil de mana: in semiintunericul odaii, pe caciula de dervish a lui Mahti, o randunica isi misca usor capul..



 

Nour

Cafeaua asta nu-i era pe plac. De fapt, in ultima vreme, putine erau locurile unde putea bea o cafea buna. Langa masa lui statea un batran, cu un hijab murdar, care manca o supa. O manca incet, uneori ii ramaneau resturi in barba, dar le simtea si se stergea constiincios, de fiecare data. Nu s-au privit niciodata in ochi, Armin se simtea rusinat cand batranul se uita spre el, lasand ochii in jos, de parca i-ar fi gresit cu ceva. 

La taraba de peste aflata peste drum, un copil descult si vesel se ruga de o femeie la vreo 35 de ani - intr-un fel ciudat, nu parea a fi maica-sa - sa cumpere niste crabi. Femeia se lasa in genunchi, vorbindu-i cateva clipe copilului, dupa care, luandu-l de mana, pleca din fata tarabei. In spatele ei, pustiul insfaca un peste mic, pe care-l ascunse in buzunarul pantalonului. Vanzatorul se uita dupa el si zambi..

Armin zambi si el, podidit de imaginea in care si el, copil, plimbandu-se pe plaja, fura stavrizi din barcile pescarilor si-i ascundea in slip. Doar stavrizi, ii placea argintiul cu irizatii colorate, ii tinea pana se plictisea de ei, apoi ii arunca la vreo pisica. 

Batranul isi terminase supa si-l chemase pe ospatar, sa plateasca. Armin il opri pe acesta, si-i spuse sa treaca totul in nota lui. Cand afla asta, batranul ii surprinse privirea, si, apropiindu-se de el, isi lasa o mana pe umarul lui, cand vru sa se ridice: a’afiat bashad.. Ramase surprins, nu se astepta sa-i vorbeasca farsi, in Essaouirah si, mai mult, de unde stiuse batranul ca si el era iranian?

Trecuse vreo jumatate de ora, isi terminase cafeaua si inca se temea sa se ridice. Isi spuse ca, mai devreme sau mai tarziu tot va trebui sa faca asta.

...

Nour fusese condamnata la moarte, dupa un proces care se dorise a fi un exemplu, in Qom-ul anilor 78-79. Ulama hotarasera ca facuse trafic de droguri si spionaj contra Revolutiei, dar, de fapt, femeia fusese executata pentru ca avusese indrazneala sa mearga singura, fara burqa, ziua, prin centrul orasului. Era persana doar pe jumatate, maica-sa fiind algerianca, iar taica-su zartosht ascuns. Avusese parte de-o educatie aleasa, invatase mult, mai ales in Franta. Intoarsa in Iran, dupa facultate, incercase din rasputeri sa se opuna corciturii de comunism ultratraditionalist-musulman, care calca in picioare toata cultura persana.

Desi parintii lui Armin aveau o influenta destul de puternica printre autoritati, n-au reusit sa comute pedeapsa. Mullahii si-au vazut razbunata toata rusinea adusa de-un cui in calcaiul Revolutiei. Singura concesie a fost incinerarea femeii dupa spanzuratoare si permisiunea acordata lui Armin, de-a o scoate din Iran. Dupa asta, barbatul a plecat din tara, stabilindu-se in Maroc, amutit si sugrumat de neputinta si rusine.
...

Statea in fata gropii, cu mainile atarnande pe langa el, ca doua aripi de cioara, miscandu-se spasmodic, de parca ar fi avut viata proprie. Era ca si cum in ele se adunasera toata revolta, neputinta si dorul pentru Nour. Fara sa inteleaga de ce, asemui zbaterea necontrolata a mainilor, cu miscarea aceea a jugularei femeii, atunci cand dormea. In somn, Nour nu se misca deloc. Nici macar nu respira, de parca era datoare cu respiratia si amana sa-si plateasca datoria. Doar jugulara ii zvacnea, cu un tupeu inexplicabil, tasnind de-acolo, din mijlocul osului acela, semn ca inca traieste. 

Se intoarse pe calcaie si evita aleea principala, pana la poarta cimitirului. Refuza un taximetrist vioi care-i propusese sa-l duca. Undeva, pe drumul de coasta, un autobuz il ajunse din urma si opri langa el. Cand voi sa plateasca soferului, o mana il impiedica: a’afiat bashad.. 

Armin isi ridica privirea, in momentul in care batranul sofer inchise usa si porni autobuzul..

http://www.youtube.com/watch?v=jxKjOOR9sPU 

106

106 a fost un numar bun. 

400 n-a fost. Locul 400, in clasament, pe care voiam sa-l ocup, a fost o greseala pe care-am facut-o, uitand ca Marathon des Sables nu e despre destinatie, e despre calatorie. V-am dat emotii, mult mai multe decat as fi avut dreptul. Si va rog sa ma iertati c-a trebuit sa stati la 3 noaptea, cu ochii lipiti de monitoare, sa vedeti ce face un smintit uituc. Uitatul isotonicului a fost alta greseala - ce vreti, am si eu o varsta, deh..

Accidentarea, deshidratarea si indigestia si cazutul din picioare m-au adus cu picioarele pe pamant si m-au facut sa pun genunchiul jos, rugandu-ma. Rugandu-ma sa nu va dezamagesc. Pentru ca, anul asta, pentru prima oara de cand zgarii desertul, am crezut ca n-o sa termin.

Va multumesc voua, celor care nu m-ati lasat jos! Celor care mi-ati dat fiori spunandu-mi: "gandeste-te la sentimentul de inutilitate pe care-o sa-l ai, daca nu termini."
Nu am copii si nu stiu cum e sa nu le aduci cadoul pe care-l asteapta. Dar mi-am inchipuit cum e sa nu ma pot uita in ochii lor.
Va multumesc, nebunilor dragi!
Va multumesc celor care-ati stat cu ochii pe mine pe pagina asta sau pewww.inpascupaul.ro.
Va multumesc pentru cele 865 de perechi de picioare, care s-au miscat in pas cu mine, in Helsinki, Herastrau, Ior, Craiova, Insulele Cayman, Constanta si peste tot!

Va multumesc, pur si simplu.

mu

Pe la sfarsitul plajei - mai avea vreo 4-500 de metri pana la dig - vazu de mai departe, o sticla de sticla, la limita dintre nisip si apa. Nu era deloc ingropata in nisip, poate nu statea de mult acolo, desi n-avea nicio eticheta pe ea. Era frumoasa, isi dadea seama de asta, cu cat se apropia. Se gandi sa sara peste ea, dar, in ultimul moment o depasi trecand pe langa. Era goala, n-avea nimic in ea, nici macar apa, avea un dop de metal. Dupa cativa pasi, incepu sa-i dea tarcoale un gand: daca n-a vazut bine, daca era, totusi, vreun mesaj inauntru? In prima secunda isi zise, zambind, ce prost esti. Dar, imediat dupa asta, fara sa vrea, aproape, se-ntoarse din drum si se indrepta spre sticla. Se opri, uitandu-se la ea, din picioare, cu gura strambata a mirare. Inauntru era o bucata de hartie. Sparse sticla de-o piatra si citi, cu un genunchi in nisip: nimeni nu poate sari peste umbra lui.

Un caine trecu in viteza, pe langa el, din spate..

Hai sictir, Miorito!

Dintotdeauna, mi-au cracanat sinapsele, doua ineptii pe care le imbratisam, aproape cu senzualitate. Prima dintre ele, e mizeria aia (stiu, am mai spus-o), de Miorita, care ne invata sa ne culcam si sa visam oi scelerate, din gura carora curg bale salvatoare, in loc sa ne spalam dracu', pe fata si sa facem. 

A doua tampenie institutionalizata e aia cu "ce mandri suntem noi de romanii de valoare, Eliade, Noica, Brancusi, etc." Da' nimeni nu se intreaba cat de mandri au fost ei de noi. Cat de bine s-au simtit ei cu noi, dac-au ales sa plece si sa moara pe pustii, scuipati, nerecunoscuti, sau, aproape ucisi de noi. Nu vorbesc despre cat au tinut la pamantul asta, asta e cu totul altceva. 
Am luat Ursul, la Berlin, da, si ma bucur tare. Doar ca, as vrea sa vad cate universitati, sau licee vor vrea sa ruleze filmul asta, asa, ca proiect extra. As vrea sa vad cati or sa plateasca sa vada filmul, ca deh, suntem mandri tare, de "romanii care ne fac cinste".

Am sa va spun doua intamplari, pe care nu le-am spus aproape nimanui, ca sa vedeti ce mandri suntem, noi, ceilalti, de romanii binecunoscuti.

In 2010, la Sahara maraton, intr-una din zile, cand ne-au transferat in alta tabara de refugiati, trebuia sa culegem niste legume, dintr-o gradina (aproape singura, de pe-acolo), sa le oferim familiei la care urma sa locuim, zilele urmatoare. La sfarsitul programului, cand duceam sacul cu legume spre autobuz, doi italieni, care stiau ca sunt roman, mi-au strigat: hei, amigo, nu mai duce sacul la autobuz, ia-l acasa!

Nici pana acum n-am gasit un cuvant care sa descrie sentimentul meu de-atunci, scarba si neputinta si rusinea si toate.

In fiecare an, la Marathon des Sables, in seara dinaintea inceperii cursei, Patrick Bauer face o sedinta, cu noi toti, in care recapituleaza ce va sa fie. Printre altele, numara fiecare tara si o ovationeaza. Franta: 350 de alergatori, ura! Marea Britanie, 300, ura! Zambia, 3, ura! Si cei de nationalitatea respectiva, ridica mainile si striga. Si continua, Bauer: Romania: 1, ura! Si toti ceilalti striga ura si-l cauta pe roman. Iar eu ma uit in jos, strang din dinti si-mi vine sa intru-n pamant de rusine. De rusine, ba, nu de mandrie! 

De fiecare data, cand merg la cate-un stagiu de budo, unde nu sunt cunoscut, inca, lumea ma priveste cu coada ochiului. Si nu de admiratie. 
Ia intrebati-i pe Enona si pe Alex, nebunii aia de la Inima Copiilor, cat de mandri se simt, ca au construit o ditamai sectie de spital, care sta inchisa, cu folia pusa pe aparatura, fiindca gunoaiele alea din minister nu vor s-o deschida. Asta, dupa ce romanii, nu ministerul, au donat milioanele alea de euro. 

Asa ca nu ma mai secati cu ineptia aia postcorporatista, ca trebuie sa ma mandesc ca sunt roman.  Am sa fiu mandru, atunci cand toate astea nu vor mai fi doar niste exceptii, niste mirari in viata noastra. 

Ursul e important, fara discutie. Dar, cata vreme ne vom ascunde lenea si impotentele, in spatele lui Netzer, sau Eliade, sau Enescu, cat timp ne vor fi suficienti astia, si ne vom doar mandri cu ei, ne va merge exact la fel. Plesu a descris asta, infiorator, intr-un articol de-al lui Andrei Craciun, aici ( http://www.dela0.ro/andrei-plesu-lipsa-de-generozitate-ne-tine-intr-o-mlastina-care-vom-supravietui-naclaiti ). Vom supravietui, naclaiti. "naclaiti", asta, e incremenitor.

Asa, ca, dormi linistit, romane, n-ai de ce sa te destepti. O s-o visezi pe Miorita, metamorfozata-n curva - vorba lui Cioran, care vine sa-ti faca o felatie, drept rasplata c-ai stat, mandru, in fata nenorocirilor lumii.

PS. Cei care va pregatiti sa ma faceti arogant, nesimtit, samd, vedeti ca ati pierdut startul.

Fatima

Povestea a fost adevarata. Shuni a fost, atunci, acolo. Vrabiile fura si azi, firimituri, in carciumile din El Fna.
Iar Thawad nu si-a mai schimbat, niciodata, luneta.

http://www.youtube.com/watch?v=TgnrTCCYqlw

16 noiembrie

http://www.tedxbucharest.ro/paul-dicu/

Ultramaraton, 55 km, plaja

"Ultramaraton nocturn, 50 si ceva", actiune organizata de prietenii nostri alergatori (Madalina Amza), in Parcul IOR, pentru Inima Copiilor.
Cine din Constanta mai vrea sa alerge cu mine, in noaptea de 9 iunie? Startul, la 10.00 PM. 
55 de km, plaja si asfalt (acolo unde nu merge pe plaja). Sunt doua ture dus/intors, hotel Parc - dig Navodari.

hef

"...I must be an acrobat
To talk like this
And act like that..."


http://www.youtube.com/watch?v=NHa1ThS9avA

Shukran

Acum fix o luna, treceam linia de sosire.  Marathon des Sables, editia 27. Repetam istoria. 

Inainte de-a pleca, murmuram, cu teama: ma duc, alerg, ma-ntorc. Cu teama, fiindca stiam ca se poate intampla orice, care sa ma opreasca. Am spus-o mereu: ma doare-n cot daca e sa crap p-acolo, vreau doar sa termin. Si-mi stateau in gat si-n creier, oameni care erau convinsi c-am sa reusesc. Era acolo Inima Copiilor, careia ii promisesem ca va batea in desert. Nu puteam sa-i dezamagesc. 

Allah a fost mare si-am cules fierul si anul asta. Restul, il stiti la fel de bine ca si mine, fiindca ati stat iar, nedormiti si obositi, ca sa-mi vedeti traznaile de la fiecare final de etapa. Mi-ati trimis mesaje care chiar imi dadeau lacrimile, facandu-i pe rusii colegi de cort, sa ma intrebe de ce-mi trag nasul, cand le citeam. Am sa povestesc, in timp, cate una-alta de pe-acolo, asa, de gust. 

Acum, insa, fara s-o lungesc, vreau sa va multumesc. Sa fac cate o plecaciune in fata tuturor acelora care, fara ezitare, ati crezut in dementa asta si-n mine. Si, care ati facut posibila, la propriu, aventura asta ticnita. 

Donc, intr-o ordine absolut intamplatoare, ati scris istoria romaneasca a editiei 27 a Marathon des Sables, urmatorii:

Asociatia Inima Copiilor, prin Alex Popa, Enona Chiriac si Marius Negrea (tocmai e la TV, spotul vostru/nostru).

ING Asigurari de viata. (cum sa fii Asigurari si sa crezi intr-un ticnit care se duce p-acolo?!)

Ferma Stoian, prin Florin Stoian (un nebun la fel de frumos, care stie cum e sa mananci noroi)

Under Armour, prin marele ajutor al Mirelei Arimia (Magus Consulting), care mi-a furnizat echipamentul, absolut vital.

CORRADI Romania, prin Marius Albu si Cristian Banu. Magnatu', imi esti dator forever! 

Centrul de recuperare medicala MAN, prin Nicu Mantu si Ioana Albina (mama, cate injuraturi mi-am luat de la ea!).

Zip Escort, prin Iulian Radu, care a ajuns sa ma cunoasca atat de bine, incat ma intreaba doar de cat am nevoie. 

Romastru SRL, prin Bianca Iuga.

Europa FM, prin Ioana Dumitrescu, Marius Furdui si Elena Tudor, care-au stat pe coada mea 100% din timpul asta.

Acelora care, cunoscuti si necunoscuti, ati alergat alaturi de mine, m-ati certat, mi-ati dat suturi in cur, m-ati imbratisat, precum si etcetera, aratandu-mi ca nu e degeaba. 

As fi vrut sa scriu numele fiecaruia, da' mi-e sa nu uit pe careva, ar fi pacat. 

Numele vostru, al tuturor, e scris pe medalie. Makhtub!

PS. Le multumesc, de asemenea, acelora care, oameni sau autoritati, n-au avut incredere in mine, m-au injurat, care mi-au inchis usa in nas, care nici nu m-au ascultat, care dupa cursa ar fi vrut sa faca poze cu mine, samd. 

Voua, acestora, hai pa!

http://www.youtube.com/watch?v=2DuoZgTl-i4&feature=youtu.be 

cu ochii la flori
fata nu vede fulgul
de pe gene

Antarctica

1958. Expeditia japoneza de cercetare in Antarctica, condusa de profesorul Ushioda, e fortata, datorita conditiilor meteo absolut groaznice, sa paraseasca baza Showa. Nava-spargator, Soya, nu poate sa patrunda pana la baza si-tunci, echipa de cercetatori, dupa multe  discutii, e preluata cu elicopterul si fortata sa-si lase acolo cei 15 caini husky, legati in lanturi, in formatie. Aveau hrana pentru o saptamana, timp in care profesorul era convins ca va reveni.

Ushioda se intoarce in Japonia si cauta din rasputeri resursele si intelegerea pentru un nou drum. Nu gaseste acest sprijin si demisioneaza de la Universitate, in ciuda tuturor rugamintilor conducerii.

Intre timp, opt dintre caini, reusesc sa rupa lanturile (Riki, Anko, Shiro, Jakku, Deri, Kuma, Taro, şi Jiro), dar alti şapte nu au fost atât de norocoşi. Calatoresc in pustiul polar, fortati sa se hraneasca din cadavre de foci, fecale si resturi scoase de apa din crevase.  Dupa alte cateva luni, mai multi câini mor sau dispar în gheţar. Riki e rănit mortal de o orca în timp ce încerca să-i protejeze pe Taro şi Jiro. Anko şi Deri cad prin gheata si mor congelati. Shiro a căzut de pe o stâncă, iar Jakku dispare în pustie. 

In tot acest timp, Ushioda umbla prin tara, ravasit, intalnindu-se cu familiile de la care luase cainii, cerandu-si iertare ca nu i-a putut apara. E copleit de sentimentul ca si-a tradat tovarasii de expeditie si si-a incalcat onoarea. Oficialitatile din Hokkaido decreteaza ca si "prieteni", cainii morti in expeditie. 

Dupa unsprezece luni, Ushioda pleaca, impreuna cu iubita lui, sa ingroape cainii pe care i-a parasit in Antarctica. Impreuna cu fostul lui partener de cercetari, profesorul Ochi, gaseste cadavrele a sapte caini. Cand crede ca asta e tot, se intalneste cu cei doi frati, Taro si Jiro, nascuti in Antarctica. 

Ulterior, Jiro moare la varsta de 4 ani, in timpul expeditiei din 1960. Corpul sau e depus la Muzeul National de Stiinta din Ueno, Tokyo.  Fratele sau mai mare, Jiro, se intoarce la Universitatea din Hokkaido, unde moare de batranete, la varsta de 15 ani, acolo fiind si ingropat. 

Nankyoku Monogatari.  Antarctica, 1983. Vangelis, coloana sonora. Magic.

http://www.youtube.com/watch?v=7D6DbixCnEs

 

clairvoyant

Într-o scrisoare a lui Cioran către Noica, la spartul târgului, când rușii deja își instalaseră regimul de ocupație la București, acesta îl îndemna pe bunul său prieten să vină la Paris. Printre motive se număra nu numai dorința lui Cioran de a avea alături pe cineva într-un oraș nou și necunoscut, ci și de a-l feri pe Noica de ceea ce filosoful pesimist din Rășinari intuia că urma să vină: „Te vei retrage inevitabil la gurile Dunării, unde se va cânta iremediabil Doina, iar Miorița va deveni curvă.”

Exercitiu de admiratie

dossard no 100 - DICU

3...2... cuvintele le stii. sunt toate pentru tine.la fel si noi, cu totii. prietenii tai - cei reali, dar si cei fara un chip anume. sensei, lupta asta ai castigat-o! te apropii de sosire! inca vreo 3 pasi si-ai ajuns. te odihnesti putin, dupa aia, la un ceai, in Sahara? (raluca)

pas dupa pas, maitre! maitre, pas dupa pas sunt dupa tine si cu sufletul alaturi. nu stiu daca ti-a zis sam, dar am facut semimaratonul singur, saptamana trecuta. ti-l dedic. am scos un timp mai bun si fara mana pe spate. si inca mai puteam sa alerg. daca poate un prost ca mine asta, matale zbori pe-acolo. hai, te pupa tata si te-asteapta cu berbecut si cu copila mica, sa te stranga in brate. (sabin)

Am promis, doar, ca va multumesc fiecaruia pentru fiecare mail pe care mi l-ati trimis acolo, atunci...

do

N-are legatura cu nimic din ce mi se intampla. Nicioadata n-a avut. E copilul meu, il cresc de aproape 17 ani si, niciodata, cu o singura exceptie, n-am simtit asta. Atunci, acum 7 ani, pierdusem tot. Mi-a trebuit mult sa ma ridic. Nu mi-e rusine sa spun toate astea, am facut lucruri nedemne. Dar ea a ramas langa mine, sau eu langa ea, nu stiu prea bine. Mi se pare ca e singurul lucru coerent, din viata mea.

Astazi, lumea imi spune ca trebuie sa le arat altora cum sa se ridice... ce ironie..

Tot astazi, simt ca nu mai merge. Intru acolo si ma intreb ce caut intre peretii aia. Care e rostul meu, acolo. Oamenii simt asta si ma trag de maneca, aidoma unui copil care se uita la tine, intrebator. 

Da, as putea lua o pauza, dar lucrurile astea nu merg cu pauze. Nu cresti copii cu pauze. 

Nu-mi mai vine sa predau. Am spus mereu ca nu sunt un model.

Zidul... Pentru prima oara.
Nu-mi dati lectii, stiu tot ce trebuie stiut, eu le-am inventat.
A venit...

Leto

"... cu fiecare zi care trece, deveniti tot mai ireali, tot mai straini si mai indepartati de ceea ce constat ca am devenit eu, in acea zi. Eu sunt singura realitate si, indepartandu-va de mine, va pierdeti realitatea... Iata de ce voi sfarsi prin a nu mai face nimic, restituind totul unor oameni inspaimantati care, in acea zi, se vor trezi singuri si obligati sa actioneze ei insisi..."
Leto

gaijin

      Gradina nu avea nimic neobisnuit. Poate doar o predilectie a stapanului pentru maci si crizanteme albe. Undeva, intr-un colt, cativa bonsai uscati, faceau nota discordanta, indemnand la tacere. In vreme ce vantul pieptana macii dimprejurul lor, ei ramaneau nemiscati, arzand sec freamatul cromatic.

      Casa pastra ceva din aerul vechilor vremuri, cu trei trepte de lemn la intrare, care scartaiau sfios cand erau calcate. Undeva, spre capatul aleii pietruite, pasarile se adunau sa bea apa din mica fantana arteziana pe care nimeni nu stia cine si cand o construise.

      Nemura venise tarziu in seara asta. Urca scarile necalcand niciodata pe mijlocul treptelor, poate si de-acolo scartaitul acela sfios. Arunca o privire spre mica fantana, cateva pietre cazusera dupa ultima furtuna, ar fi trebuit sa le aranjeze, dar parca ceva nu-l lasa. Isi lasa pantofii la intrare si usa se deschise in fata lui.

- Ai intarziat, il intampina Hiroko, luandu-i geanta. S-a intamplat ceva?

- Uneori, planurile se mai schimba, ii raspunse barbatul, sarutand-o pe frunte si lasand in mana ei un rucsac cafeniu.

      Femeia avea in jur de 55 de ani, dar arata mult mai tanara. Daca n-ai fi stiut ca e bolnava nu i-ai fi dat mai mult de 25. Boala survenise in urma infestarii cu un virus necunoscut, cand Nemura era copil. Fusese rascumparata de Ito, oyabun-ul cu ochi kaki si, de-atunci se intalnea cu el periodic, pentru a-i prelua poruncile. De fapt, Nemura era cel care indeplinea sarcinile. Hiroko il ingrijea, ii pregatea armele, iar el facea ce trebuia facut. Era pactul pe care-l facuse femeia cu oyabun-ul. Urma sa plece impreuna cu baiatul orfan, dar, trebuiau sa-i dea ascultare fara cracnire. Adevarul e ca ii purta un soi de recunostinta pentru faptul ca-i luase din bordelul acela sordid, unde Hiroko plangea in fiecare zi, uitandu-se la luna.

- S-a uscat si al patrulea, ai vazut? zise Nemura, desfacandu-si un bandaj din jurul genunchiului.

- Imi pare rau, chiar am incercat tot posibilul. Poate nu ti-e dat sa cresti bonsai. Sau poate ... trebuie sa te opresti. Barbatul gemu usor cand intinse piciorul. Stia ca nu se poate opri decat daca Hiroko murea sau, daca Ito il dezlega.

- Poate-ar trebui sa vorbesc cu el...zise Nemura. Intr-o buna zi va intelege.

- Inutil. Ito n-o sa inteleaga niciodata. Cum a mers azi?

- Bine. A suferit exact cat trebuia sa sufere. Poate in viata viitoare va invata sa fie mai bun si n-o sa ne mai intalnim. Spune-mi Hiroko, tu n-ai vrea sa plecam de-aici?

- Cum sa plecam? Dar Ito? Si gradina ... Si-apoi, oricum nu mai dureaza mult. N-as vrea sa-ti fiu o povara.  

- Eu iti sunt povara, prietena mea draga. Din cauza mea s-a intamplat tot. 

- Tu ai fost un miracol, copile. Casa aia se facuse scrum, nici acum nu stiu cum ai scapat. Iar ai tai au murit inainte sa stie cat de beti erau. 

- Unul pare ca nu s-a uscat de tot...  sopti barbatul, cu ochii spre gradina. Are cateva frunzulite care nu-i mor, dar nici nu mai vrea sa dea altele.

- N-am sa-ti mai repet. Ai sa intelegi, intr-o zi... Apropo, va trebui sa cumperi alte ace. Astea s-au cam dus, ii spuse femeia, ridicandu-se putin mai greu. Stia acupunctura foarte bine. De fapt, chiar ea il invatase pe Nemura. Atat de bine, incat, uneori, atunci cand sabia sau pistolul erau imposibil de folosit, acele rezolvau problema. Intre timp, Nemura sau chiar ea mai mergeau pe la bolnavi si-i tratau, fara bani. 

- Ce mai stii de ea, intreba el, cu ochii inchisi. 

- Vrei sa-ti fac o supa, sau astepti sa se termine iepurele de fript? 

- Astept iepurele, raspunse, strangandu-si buzele ca si cum si le-ar fi refuzat. Totul e in regula pentru maine, la Nagoya? 

- Intoarce-te pe stanga, sa scot acele, ii raspunse Hiroko, asezandu-se in genunchi langa el. Nici astazi Nemura nu stia ce parfum foloseste. De fiecare data i se parea ca miroase a frunze rosii, uscate. 

- E in regula tot. Ito vrea sa-l faci sa sufere mult. O sa-ti poti folosi katana. Individul locuieste intr-un apartament, singur. 

- Hiroko-chan, azi mi s-a parut ca ezit... M-am taiat singur.

....

         In blocul de la capatul strazii, nu se auzea niciun zgomot. Usa de la intrarea in scara, era deschisa. Urmau trei trepte, Nemura n-o calca pe prima, era o superstitie, sarea intotdeauna prima treapta a vreunei scari. Stranse si mai mult degetul mare pe tsuba katanei, vrand parca sa se convinga ca inca era acolo. De ceva vreme, incepuse sa se indoiasca. In cei aproape 15 ani, in care il slujise pe Ito, isi facuse treaba fara sa comenteze. Stia ca avea o datorie de spalat. Ar fi putut renunta, fireste, dar rusinea ar fi ramas nespalata. In ultimul timp, se uita mai mai mult ca de obicei, la degete. I se parea ca se stramba tot mai mult. 

      Aproape fara concursul creierului, cu o rapiditate diabolica, puse un genunchi jos, surprins de un falfait deasupra capului. Mana ramase inclestata pe maner, dar nu trase lama. Porumbelul iesise deja prin luminator, lasand in urma lui un miros caldut. 

          - Cine e? Vocea din apartament era gajaita si tulbure. Asta il linisti, oarecum pe Nemura. 

- De la compania de electricitate, in legatura cu pana de curent. 

      In primii centimetri de la deschiderea usii, Nemura incepu deja rugaciunea: kanji bosatsu, hannya, haramita-ji.. Intotdeauna se ruga, inainte de a incepe lucrul. Stia bine ce face, dar se simtea putin mai usurat, rugandu-se. Mana pleca brusc singura, vesela ca era libera sa danseze. Inainte sa scoata lama, piciorul stang ii rupse barbatului mirat o coasta din dreptul inimii. A doua lovitura ii viza gatlejul, sa nu poata tipa si, in acelasi timp sa-i creasca durerea din piept. Inchise incet usa, in urma lui, aproape rabdator. Gura victimei schita niste strambaturi aidoma mastilor pe care le purtau ainu, in vechime. 

Gya-tei, gya-tei, hara gya-tei, hara so gya-tei, bo-ji sowa-ka... Statea foarte aproape de fata nefericitului si se ruga cu ochii intre-deschisi. Ii infipsese lama un sfert, in abdomen, Ito voise sa sufere mult, sa simta durerea mult timp. Niciodata femei, niciodata copii, asta era regula. Cum te numesti, ii sopti la ureche, scotand putin lama. Trecura cateva momente bune, pana sa poata distinge ce spuse amaratul. Toda... Toda... Niciodata femei, niciodata copii, Toda! Sha-ri shi, shiki-fu i-ku... Inainte sa simta ca lama ii paraseste pantecul, jumatate din gatlej era taiat, improscand sange pe covorul bej din incapere. Macilor le merge bine, crizantemelor, la fel. De ce nu-mi traiesc bonsaii? Le dau tot... 

Nemura il lasa sa se zvarcoleasca aproape afectuos si, inainte sa bage lama inapoi, in teaca, il scuipa. I se parea un fel de motiv pentru care nu-i traiau toate plantele. 

       ...bo ji sowa-ka... In urma lui, usa se inchise usor, fara zgomot, iar Nemura incepu sa coboare scarile aproape sfios. Peste doua zile Ito voia sa-i vorbeasca. Era prima oara, dupa multa vreme, in care se vedeau fata in fata. Aproape mereu, Hiroko intermedia totul, de la fotografia victimei, pana la bani. De data asta, Nemura se simtea intr-un fel, dezbracat. 

...

        - Poti sa te asezi, stii ca esti ca la tine acasa, aici. Ito nu parea deloc batran. Cu o mustata subtire si ras pe cap, nu-i dadeai 70 de ani. Avea niste maini aproape electrice, nu trebuia sa te atinga, ca sa le simti forta. Ochii erau kaki, asta il mirase intotdeauna pe Nemura. Nu mai intalnise niciodata o asemenea culoare, la nimeni. O fi de la opiu, ii venea mereu in cap ideea asta. Se aseza in seiza, in fata lui, usor piezis si cu mainile pe genunchi.

- Oya-bun... Ramase cateva secunde cu capul lipit de covor. Mirosea a tutun. 

- Ridica-te, prietene, ii raspunse Ito, apucand ceainicul si turnand putin pe langa ceasca. Hmm, imbatranesc, o sa scapati in curand de mine. Zambi infricosator. Niciodata Nemura nu stiuse cum sa se simta in preajma omului asta. Parca nici n-avea timp sa se teama de el. 

 -Iti multumesc pentru afacerea de acum doua zile. Am inteles ca totul a fost in regula, jigodia aia a primit ce-a dat si el. Hiroko a primit deja plata, da? 

- Hai, oya-bun, totul e in regula, arigato gozaimashita..

- Te rog, serveste, le am de la un prieten american. Sunt facute de mana, nu prea mai gasesti azi, asa ceva. Cutia de trabucuri parea gigantica in mana osoasa si aproape timida. 

       Flacara chibritului accentua dintr-o data, expresia metalica a lui Ito, atunci cand acesta isi aprinse trabucul. Nemura nu stiu cine l-a chemat pe nefericitul din dreapta lui si cand intrase. 

- Sayo, e a doua oara cand chibriturile sunt ude. O sa invatati vreodata sa va faceti treaba asa cum trebuie? 

- Hai, Ito-sama, sumimasen. Pare ca vremea ploioasa le-a inmuiat. Se retrase aplecat din sale, bucuros ca inca e in viata.

- Nemura, stii de ce te-am chemat? il intreba brusc, uitandu-se tinta in ochii lui.

- Nu, oya-bun. Banuiesc ca vrei sa-mi vorbesti de alta afacere.

- Afacere... zambi batranul, tragand inca un fum... Nu, nu e vorba de nicio afacere. Am simtit ca tu vrei sa-mi vorbesti. M-am inselat?

- Nu, oya-bun. De ceva vreme as fi vrut sa-ti spun ca incep sa obosesc. Parca ezit de fiecare data. Nu e vorba de increderea in justetea cererilor tale, doar ca... voiam sa te intreb daca nu crezi ca mi-am platit deja, datoria. 

Fumul semana, oarecum, cu parfumul lui Hiroko. M-am tampit, isi spuse, scuturandu-se.

- Datoria... murmura, Ito. Datoria ta, Nemura, n-o poti plati singur. Onoarea familiei mele n-a fost patata de tine, tu esti doar un accident intamplat pe drum. Uite, iti promit ca ma voi gandi la asta. Acum, insa, as vrea sa-ti propun o noua lucrare. De data asta e vorba de ceva cu totul special. Tu esti singurul care-o poate face. Si nu e vorba doar de maiestria ta. Ai sa intelegi de ce te-am ales pe tine. Hiroko iti va da, ca de obicei, informatiile. Pe urma, vom vorbi si despre datoria ta. Poti pleca, acum.

- Ito-sama...

        Mergea pe strada, masurandu-si pasii cu o oarecare stangacie. De ce-a vrut sa-l vada? Nicio afacere nu-i fusese ceruta personal de Ito, pana acum. In fine...

        In casa era racoare, arsita neobisnuita a primaverii nu incalzise inca, peretii. Hiroko il descalta de pantofi, intr-un fel neobisnuit. Nemura o apuca de umeri si-o ridica, uitandu-se curios in ochii ei. 

- Daca n-ai fi avut toata viata grija de mine, as fi fost convins c-ai pus ceva la cale, impreuna cu Ito.

- Pus la cale, nu e tocmai exprimarea corecta, dar da, trebuie sa vorbim. De data asta, e ceva special. O sa vorbim dupa masa.

        Era la a patra ceasca de sake, de obicei nu bea asa mult, dar acum se simtea vulnerabil. 

- Copile, e vorba de o femeie. Lui Nemura i se bloca mana pe ceasca. Cum, femeie... ingaima.. Niciodata n-am...

- Da, stiu, ti-am zis, acum e cu totul altceva. Dupa asta vei fi liber. Si eu. Intr-un fel sau altul. Trebuie s-o faci. Trebuie sa ai incredere in mine. Asa cum ai avut pana acum. Si-as mai vrea sa-ti spun ceva.

           Discutia dura cam o ora. Nemura aflase toate detaliile. Hiroko insistase asupra manierei foarte scurte de lucru, era cerinta lui Ito. Sa nu sufere. Ca de obicei, barbatul nu intreba care e motivul executiei, desi... o femeie... Urma sa fie otravita. Iar inainte de asta, Nemura trebuia sa bea un ceai cu victima. Nu inteleg nimic, isi spuse. Cum adica, trebuia sa-si plateasca iubirea? Adormi incredibil de repede. 

           Era o noapte linistita, nimic nu trada ce avea sa urmeze. Satul in care plecase pentru a-si termina treaba, era la vreo 50 de km de Kyoto, mersese cu trenul pana acolo. Se simtea nesigur si vinovat, pentru prima oara. Nu era vorba de cei pe care ii ucisese pana atunci, era ceva ciudat in afacerea asta. Ito mai avusese o cerinta. Femeia urma sa aiba fata acoperita pana dupa ce va fi fost ucisa. Si nu-i va vorbi. Abia apoi trebuia sa i-o descopere. Ce dracu' e toata tarasenia asta? Ar fi putut sa nu accepte, dar... De ce i-a spus ca dupa asta vor fi liberi? Mai mult decat atat, fara nicio arma la el, se simtea iar, dezbracat. Isi impuse sa se concentreze asupra lucrului. 

           In semiintunericul din incapere, kimonoul rosu al femeii asezate in fata lui, parea nehotarat. Uneori isi pierdea culoarea si se misca aidoma unei stafii. Femeia intinse mana, cerandu-i in tacere, plicul cu otrava. Era o otrava facuta manual, din pistil de crizanteme. Particularitatea acesteia era ca nu putea fi detectata la autopsie. Nu era un compus chimic, ci un melanj natural, asa ca nu lasa urme. 

            Nemura se simtea ca intr-un vis. Parca era un robot. Intr-un fel inuman, nu el avea controlul si initiativa miscarilor. Raspundea automat, fara sa se poata opune, cererilor mute ale femeii. Cineva de-afara ar fi vazut doar vechiul ritual al ceaiului. Ce ?? Una din miscarile femeii ii paru extrem de familiare, dar nu reusea nicidecum sa identifice de unde. Turna, pur si simplu docil, otrava din pliculet, in ceasca femeii. Simtea un fel de amorteala calduta in tot corpul, iar creierul avea accese rare de revolta, simtindu-se un simplu executant. 

            La un moment, un zvacnet usor trada efectul otravii. Femeia aluneca usor inainte, cazand cu fruntea de podea. Asemenea vechilor samurai, constata stupid, Nemura. Inainte sa se apropie de ea, inima incetase deja sa mai bata. Nu suferise deloc, asa cum ceruse Ito. Doar doua gemete, ciudat de cunoscute. Barbatul o ridica la pieptul lui, dezvelindu-i chipul. In clipa aceea, gura i se stramba intr-un rictus inuman si totul in jurul lui intra intr-un vartej inimaginabil. Isi pierdu cunostinta fara a avea timp sa se opuna...

....

           Trecusera, deja, cam trei saptamani de cand Nemura terminase cu vechea viata si-si incheiase socotelile cu Ito. Intr-adevar, batranul s-a tinut de cuvant. Hiroko nu suferise deloc. Otrava fusese preparata chiar de ea, invatase reteta cand traia in bordel, de la un client chinez. Nici acum Nemura nu-si revenise complet. Intelegea pe deplin justetea actului sau, doar ca...

      Hiroko stiuse toata viata, c-a gresit. Pactul pe care-l facuse cu Ito fusese unul ... cinstit. Atunci cand daduse foc bordelului, voise se se razbune pe parintii lui Nemura. Tatal acestuia lucra spion pentru ocupantii americani, iar maica-sa se vindea tot lor.  In demersul ei nauc, de-a spala rusinea unei natiuni tradate, ucisese un copil nevinovat. Copilul lui Ito. Avea cam 3 ani. Ito facea parte dintr-o veche familie de ultranationalisti, repudiati dupa Restauratia Meiji. In acea vreme, Yakuza pastra inca, regulile si onoarea vechilor samurai. Doar ca, mai tarziu, scoasa in afara legii, trebuia sa-si asigure supravietuirea. Ito conducea acel bordel. Si-si ascunsese acolo, copilul, incercand sa-l apere. O parte din bani mergea la autoritatile locale, iar Hiroko stia asta. 

      La incendiu, Ito a salvat-o, impiedicand-o sa se sinucida. A obligat-o sa il creasca pe Nemura, ca pe copilul ei, in schimbul pastrarii secretului. Iar boala ei facea parte din pact. Ito o otravea incet, pana cand Nemura urma s-o ucida, spalandu-i rusinea.

      Nemura intelegea perfect tot ce se intamplase. Hiroko il educase impecabil. Toate cioburile se lipeau acum, ca prin farmec. Intelegea de ce femeia ii repeta mereu ca trebuie sa-si plateasca iubirea.  Si de ce Ito, tinandu-l intr-o zi pe dupa umeri, ii zambi amar, spunandu-i ca nu putea avea femeia iubita, pana nu-si termina treaba. 

...

     Tanara ii mangaie obrazul, cu mana ei mica. Nu semana aproape deloc cu maica-sa. 

- Te iubesc, Shauna... sopti Nemura, aproape de clavicula ei.

- Te iubesc, dragul meu. Si-ti multumesc. Mama e linistita, acum... 

Heaven and Earth

In '93, Stone facea filmul. I-a iesit bine, e magic, sa mor daca nu.  Minutul 00.47. M-a urmarit chipul fetei aleia, cativa ani buni. Tot in '93, eu bantuiam prin India. O Indie saraca, dezbinata, plina de contradictii. Intr-o seara, am vazut o fetita identica, avea vreo 12-13 ani si vreo 35 de kilograme, carand un sac imens, de orez, in spate. Muncea, incarca nave...
A observat cineva ca berzele nu stau acolo unde e zgomot?
Btw, cred ca a fost singura ocazie in care Kitaro a facut muzica adevarata..

http://www.youtube.com/watch?v=dIsfEvul-5E&feature=related

o emisiune

Aici m-a pus Sanda Nicola cu botul pe labe... Ca sa nu uit.

Iar tu, Ioana ... o sa platesti :)

http://inregistrari.b1.ro/view-generatia_cu_cheia_de_gat-76.html

alt bors de peste

Din ciclul “viata-i frumoasa, noroc ca-i scurta”:

- Pai ma Paule, n-ai cum sa oferi si entertainement si siguranta… ar fi trebuit sa intelegi asta.

Punct.

A, sa nu uit,  mi-ati face un mare bine daca n-ati vota filmul ala. Chiar stiu despre ce vorbesc, nu ma contraziceti.

http://www.youtube.com/watch?v=NHa1ThS9avA

Discovery channel

 

 

 

 

 

 

 

 

"În urma campaniei Oricine poate fi erou, începută în luna martie a acestui an, Discovery Channel a realizat 10 documentare de scurtmetraj despre poveştile unor români care pot fi considerati „eroi Discovery”, prin pasiunile, curiozitatea şi spiritul lor de aventură. Filmele vor putea fi urmărite în premieră la TIFF, luni 6 iunie, la Meeting Point, începând cu ora 21.30."

http://www.realitatea.net/discovery-channel-aduce-la-tiff-10-documentare-romanesti-de-scurtmetraj_839789.html

of course...

stairs ahead -
my knees talking...
and the raven's tears...
 
http://www.youtube.com/watch?v=1vP-bONWw38